John Carter – Curtea marţiană te mănâncă!!!

John Carter – Curtea marţiană te mănâncă!!!

Dacă ţi-l vinde ca pe un pulp fiction cu reducere în caz că te hotărăşti să iei două bucăţi, John Carter e o achiziţie bună. Ba, mai mult, dacă-l compari cu anumite episoade din Star Wars sau Star Trek, poţi spune că ai dat peste o gemă rară. În schimb, n-ar fi indicat să te uiţi la el cu gândul că vei avea revelaţii cinematografice.

Astfel, nu vei avea pretenţii de structură impecabilă, fiindcă aici e principala meteahnă. Pe mine, sincer, nu mă deranjează: îmi dă senzaţia că apariţia abulică a subplot-urilor e cumva în spiritul foiletonistic în care a fost concepută toată povestea de minunata minte a lui E.R.Burroughs (tăticul lui Tarzan, printre altele).

Cred că scenariştii au petrecut multe nopţi de insomnie gândindu-se pe ce să pună mai mult accentul din bogata ofertă a seriei Barsoom. (Bineînţeles, au proiectat şi în perspectivă, dar sper să se oprească la decentul număr de două urmări…) Şi au ales bine proporţiile, zic eu (chiar dacă, repet, armătura e inegală): aventura rules, urmează romance-ul, culoarea locală şi abia la coadă ideea cea mai tare (deşi nu nemaipomenit de nouă pentru film) – cea a fiinţelor care au grijă să ne ţină ocupaţi, mai precis, să ne spargem capetele până la unul. Chestia asta are deschideri nebănuit de puternice şi poate e mai bine că makerii nu au insistat prea mult pe ea, fiindcă ar fi fost – pentru un pulp – un fel de cutie a Pandorei.

Nu credeam că o să mi se întâmple să asociez cuvântul kitsch cu ceva pozitiv (zâmbet). Taylor Kitsch (care mi-a atras atenţia şi în Battleship cu dârzenia lui) face un rol de senseless-son-of-a-bitch-with-some-soft-core cu ceva magnetism, nu e chiar Harrison Ford în Indiana, dar e OK, mai ales pe nuanţele de răzvrătire, tulburare a liniştii publice şi „te-am prevenit să nu-l întrebi de două ori cât e ceasul”. Totuşi, parcă cu prinţesa marţiană nu e aşa chimie cum ar fi trebuit (o fi el, o fi ea, nush), dar nici nu-ţi baţi capul, că până la urmă aventura e tare.

Cine (măcar dintre băieţi) nu şi-a închipuit că învinge gravitaţia şi sare cât zgârie-nori-ul? E normal ca povestea lui Carter, soldatul nimerit pe Marte, unde devine omul-lăcustă, să fie seducătoare. Dacă la asta adaugi un tovarăş de joacă o fiinţă situată între o focă băloasă dar agilă şi un buldog cu sindromul Down, poţi să te declari satisfăcut şi la capitolul imaginaţie.

John Carter e un cocktail adventure plăcut (poate un pic prea lung), uşor de digerat şi cu unii dintre cei mai complecşi marţieni din câţi am văzut.

nota_7Notă: 7 (nu e o capodoperă, dar e distractiv)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult