Kill the Messenger – Da’ să trăiască mesaju’

Că-i generos. Și mare cât America. Și destul de convingător (probabil) pentru țara tocmai menționată – că nu văd ce legătură ar avea cu noi, noi avem alte probleme decât hai să fim ziariști corecți și să spunem adevărul cu orice risc. Motiv pentru care filmul e minunat, dar singurul rost la noi în cinemale e să mai vadă omul un thriller bazat pe caz real de real (ce ghidușii a mai făcut CIA once upon a time), fără senzaționalul aferent thriller-ului jurnalistic-politic (dar cu ceva suspans) și, dacă se poate, fără (false) sentimentalisme.

La ultimul capitol, KtM e mai mai… Avem familia îndrăznețului jurnalist Gary Webb (Jeremy Renner), prea ca la America, prea perfectă (ca să fie previzibilele pericole cât mai dure), dar scenaristul ridică din umeri: cică așa era (pe genericul de final, avem filmuleț cu adevăratul Gary înconjurat de copii). Mbine, dar poate pe unii nu (ne) interesează aspectul: prea e clișeu când capu’ familiei se luptă cu morile de vânt și asta afectează familia până în momentul în care respectiva recunoaște că respectivul are dreptate și-l bate pe umăr că hai la masă că se răcește mâncarea (sau, ca aici, când Sue Webb, mamă a trei copii, dintre care unul de 16 ani, i se face de sex – scuze pentru anacolut).

Povestea (reală) e așa: în 1996, Webb, reporter la o publicație modestă (față de mamuții gen L.A. Times) dă peste un fir care leagă, în anii 80, CIA de flagelul cocainei din cartierele sărace ale Los Angeles-ului: rebelii din Nicaragua au fost înarmați cu bani spălați din coca, pe principiul scopul scuză mijloacele. Ideea lui Webb de a se documenta și a scrie despre chestiile astea e primită în redacție și împrejurimi mai întâi cu temere/ scepticism, apoi cu entuziasm și în cele din urmă cu da’ mai potolește-te, te dreacu’.  Webb, că nu, și-dă-i-și-luptă, e amenințat și cuprins de para-, nu se lasă: de la dorința de a fi doar apreciat ajunge să se scalde în principii etice maaari. Când i se spune că „unele povești sunt prea adevărate ca să fie spuse”, le replică că stai să-l vezi pe el.

Renner a lăsat mușchii deoparte și pif-paful (am numărat o singură împușcătură tot filmul) și face un rol psihologic nuanțat, dă tot ce poate. Avem scene bunicele: vizita la șefa lui, când îi cere (pentru ultima oară) ajutorul, e simplă, umană, autentică. La fel și discursul din final: face cumva ca vorbele mari să nu dea fals.

Nu la fel de subtil (regizoral, first at all) ca The Ides of March (ca să dau un exemplu recent), KtM e corect construit (poate un pic cam lung), cu climax-ul la locul lui, are momentele sale de suspans și transmite ceva simplu, într-un mod cât de cât eficient.

Notă: 7.5