Kung Fu Panda 2 – Peaced off!!!

Cică ar fi sfârşitul kung fu-ului… dacă nu s-ar mobiliza fundul ăla mare al lui Po, kung fu panda, să contracareze efectele ghiulelor trase de Shen, un păun cam papagal, care vrea să înrobească ditai Kitaiul.

Şi, cum altfel decât atingând pacea interioară (paradoxal: fără s-o gâdile)? Doar că pentru the inner peace are două variante: ori stă nemâncat, nebăut, ori… Evident, gurmandu’ de panda alege a doua variantă, whatever could be: suferinţă maximă, nene. Decât să-l pui să sară cât casa, mai bine pune-l să urce scările…

Pufosu’, mai înflăcărat ca niciodată (că, deh, e dragon), sparge mai rar cămara decât în primul KFP şi mai des mecle de lupi ticăloşi. În plus – ca să existe şi o hero’s journey -, cotrobăie după adevăraţii părinţi. Şi povestea începe să semene cu povestea pruncului Isus, cu Irod, Fuga în Egipt etc.

Cele două KFP se continuă frumos, chiar dacă nu la aceeaşi altitudine. Primul e, indiscutabil, mult mai efervescent şi are mai multe faze haioase memorabile: lovitura cu apucatul degetului sau cum se bate Po cu maestrul Shifu p-o găluşcă (fază care se reiterează în lupta cu fioroşenia de Tai Lung) etc. În 2, singura pe măsură e cu dansul cu picătura (e şi în trailer).

Shen e mortal când îţi dă cu coada pe la nas. Şi, pe alocuri, chiar dramatic, când spune „îi sparg, ce pana mea”, cum se mârţăie la modul exagerat şi hamletian, cum are el treabă cu trecutul, cu părinţii care e morţi. Asta s-ar putea să fie un minus pentru plozi: not funny.

Dacă vreau să văd kung fu, văd un film, nu un desen animat, că desenul poate cam prea multe. Dar, KFP nu e despre smardeală. E filozofie. Asiatică. Mă rog, pentru puştii americani obezi incurabili, care tre să aibă şi ei un erou al lor.

KFP e surprinzător de convingător, ceea ce denotă talent din partea creatorilor. Jack Black, Dustin Hoffman, Angelina, Seth Rogen şi mulţi alţi meseriaşi potenţează dialogurile la mare rafinament. Scenariul e corect aranjat în pagină, fără cusur, după toate regulile.

Nu mă omor după seria asta, dar nici n-am ce să-i reproşez, în afară de faptul că e prea prudent pe alocuri, are prea multă filozofie pentru target-ul principal, nu are hazul exploziv al lui Shrek sau umorul cald al lui Tangled.