Le sel de la terre (The Salt of the Earth) – Cam puține ingrediente

Le sel de la terre (The Salt of the Earth) – Cam puține ingrediente

Să ne înțelegem: opera fotografică a lui Sebastião Salgado, cel căruia i se face aici biografia, e puțin spus impresionantă, iar în ce-l privește pe Wim Wenders, iar, toată stima. Dar, să faci un documentar în cea mai mare parte din fotografiile artistului – fie ele nemaipomenit de grăitoare – nu mi se pare cel mai fericit mod de a transmite un mesaj atât de complex cum ar trebui să-și dorească cea de-a șaptea artă. Este tricky la mai multe niveluri: fotografia tinde să se substituie imaginii-martor (filmarea) ca vehicul al „adevărului” documentar. Iar, pe de altă parte, textul naratorului, care, de multe ori, „explică” „ce vedem” în acele fotografii (supărător pentru unii), pare să-și aroge capacitatea de a traduce, fără rest, imaginea, de a o reduce la un singur mesaj.

Wenders pare a fi conștient de limitele acestei abordări: în introducere, ne vorbește despre paradoxul filmării unui fotograf în acțiune, pentru că acesta, la rândul său, te are în vizor – e ca un joc de oglinzi. Dar, de aici încolo problema adevărului în artă ia locul unei narațiuni clasice, „cuminți”, cu o structură circulară, care presupune, în final, o întoarcere la origini, după o aventură a cunoașterii care-l are în centru pe Om, adică „sarea pământului”. Etapele acestei călătorii sunt eșalonate de marile proiecte fotografice (unele întinzându-se pe câțiva ani), având ca teme catastrofele naturale și conjuncturile socio-politice care aduc mari comunități în situații extreme: oameni stinși de foame, cadavrele a zeci de mii de africani morți de holeră strânse în doar câteva zile, mortalitate infantilă în zone rurale izolate – imagini cu un impact emoțional uriaș. Unele stranii, parcă venite dintr-o altă lume sau din imaginația unui artist bolnav.

Printre preferatele mele sunt cele din proiectul Workers (1991), un omagiu adus celor – nevăzuți – care salvează lumea/ o fac să funcționeze zilnic: ca de exemplu, echipele de pompieri luptându-se cu flăcările imense ale puțurilor incendiate în Kuweit. Sublim.

Fotograful trăiește printre acești oameni, plânge cu ei, se interoghează deseori în legătură cu menirea lui (celebra dilemă a non/implicării). Fiul său, născut în 1974, își consideră tatăl un supererou (deși îl vede foarte rar) și, începând din anii 2000, îl urmează în călătorii. De fapt, Juliano este un al treilea narator, alături de Wenders și tatăl său. Unele din puținele filmări făcute împreună îi surprinde pe tată și fiu în ținutul arctic, „vânând” morse. Ne-ar fi plăcut să fie mult mai multe momente de acest fel – să înțelegem mai mult din mecanismele artei lui Salgado.
Dincolo de explicitul mesaj global, ecologist optimist („distrugerea planetei poate fi reversibilă”), documentarul îmi lasă totuși impresia unei simple introduceri: prea puțină intimitate, prea puțin „miez”. Salgado e minunat, dar filmul ăsta nu mă ajută să-l înțeleg mult mai bine, nu-mi dezvăluie ce-l face să ticăie etc.

Oricum, un documentar care merită văzut – treceți peste faptul că franceza vorbită de Salgado e hm (de ce nu vorbește în limba maternă?) și lăsați-vă duși de narațiunea molcomă, pe alocuri cu reală putere de evocare.

Notă: 8
nota_8.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult