Les combattants (2014) – Bear Grylls, mai învață pe copiii ăștia

De ceva vreme, văd filme franceze slabe ridicate în slăvi sau măcar gratulate de critică. Dacă nu e vreo conspirație la mijloc, și criticii respectivi nu fac drepți din reflex în fața etichetei de „film european”, atunci trebuie să fie vreun mecanism anume care-i face să-și ajusteze criteriile de valoare, prea subtil ca să-l percep eu. 

Dacă există ceva cu adevărat fain în filmul ăsta, atunci e vorba de Adèle Haenel, cea care o joacă pe Madeleine. E incredibil de convingătoare: n-ai niciun moment impresia că e vreun regizor prin preajma ei, și, cu atât mai mult cu cât, ca și în cazul celorlalți, nu e foarte ajutată de poveste – parcă și-a construit singură personajul în ciuda scenariului mai mult decât subțire și plin de găuri. 

Madeleine nu e deloc dulce (ca celebra prăjitură cu același nume). Are o statură impunătoare (e mai zdravănă decât virtualul ei partener), face ture de bazin cu greutăți în spate și dacă se uită la tine atentă nu înseamnă că te place, ci că nu se decide dacă să-ți dea un șut în c…aie sau un cap în gură. Deși frumușică (fără a fi vreo Laetitia Casta), e total ignorantă de posibilele-i farmece feminine, ceea ce o face a kind of a sexy. În general, e în lumea ei – e dusă binișor. Vrei să-i intri în grații? Învaț-o cum să deschidă capacele de bere între dinți. Altfel, dă cu băieții de pământ la niște demonstrații ale armatei și – aflăm abia la minutul 30 – că se pregătește de apocalipsă. O interesează să învețe numai tehnici de supraviețuire. Printre altele, mănâncă pește crud dat prin blender. N-o judecați, e abia la început. 

Dacă ar fi fost ea protagonistul, am fi avut poate un film mai bun. Dar nu, acesta e Arnaud Labrède, un puști de aceeași vârstă și infinit mai palid. N-are aproape nicio calitate, n-are niciun vis. Te gândești că poate ține doliu – dar dacă în deschidere, ni se spune că tatăl lui abia a murit, iar el și frati-său preiau afacerea cu mobilier, chestia asta (cu ceva pondere emoțională) e pierdută pe drum. Relația cu fratele mai mare, iarăși, e deschisă de un posibil conflict și închisă absolut forțat, că deh, se termină filmul și nu-i frumos să uităm de restul castingului. Iar, restul, restul (părinții, de exemplu) sunt de umplutură. Mai puțin, să zicem, militarii. 

Fiindcă, după ce Arnaud se fâțâie prin curtea Madeleinei cu niște lucrări de amenajare, timp în care se hotărăște să se îndrăgostească de băiețoasa cu căutătură de vasilisc, amândoi ajung la un stagiu de armată, la regimentul de dragoni parașutiști (visul ei, că e cel mai de survaivăr). Aici sunt ceva scene nostime, deși de un umor convențional: șefii fac instrucție, răcanii interpretează mucalit indicațiile. Mari exerciții să zici că scoți niște op-și din ei nu se întâmplă. Mai frustrant e că Arnaud cel mult face puppy eyes la zdrahoancă, nu ia problema în piept – doar mici, mici incidente, nesemnificative. Păi se poate? Zece flotări și veceurile, lună (cu periuța de dinți), pifane. 

 Cu adevărat, filmul începe în a treia treime (exagerez, firește), când Arnaud și iubirea lui rămân singuri „în sălbăticie”, unde acțiunea e mai mult din cut-uri succesive, ca să arate că trece vremea, că altfel mare lucru nu se întâmplă, nici la nivel de supraviețuire (Bear Grylls, zi-le tu ceva), nici la cel de romance. Dacă vă așteptați la un Moonrise Kingdom cu adolescenți, veți fi crunt dezamăgiți. 

Jocul minunat al Adèlei, sforțările lăudabile ale lui Kévin Azaïs de a-i ține isonul, ceva chimie între ei și câteva scene mignonnes nu sunt, din păcate, suficiente. 

Notă: 6