Les Misérables – Pe baricadeeee!!!

Deci, când am văzut-o pe Anne Hathaway cum îi dă cu „I Dreamed a Dream”, mie mi-a venit să întind mâna, s-o mângâi pe capul proaspăt tuns chilug. Tom Hooper, regizorul, parcă a simţit asta şi a lăsat-o în prim plan, cameră fixă, până la finalul ariei. Rupere, nu alta!

Se suferă intens în film, şi, fireşte, acolo-s momentele cu impactul emoţional cel mai mare: Fantine (Anne), care tocmai şi-a vândut plăpândul trup ca să trimită bănuţi lu’ Cosette a ei (faza de care ziceam mai sus), Jean Valjean (Hugh Jackman) întrebându-se shakesperian asupra propriei identităţi şi ce şi cum tre să procedeze în continuare, Éponine (Samantha Barks), pe post de tânără sacrificându-se pentru iubirea ei (care, evident, oftează după alta). Pe lângă acestea, sunt şi mici bijuterii muzicale, mai puţin dramatice, dar cel puţin la fel de frumoase – cum e trio-ul Cosette-Marius-Éponine la lumina lunii (primii doi gânguresc unul la celălalt, iar Éponine suferă după Marius) sau ariile având ca fundal corul bisericesc (magie!). 

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu povestea, iată cum stau treburile. Au trecut ceva decenii de la Revoluţie şi francezii iar au rege. Şi e, vorba aia, mai rău ca înainte. Poporul – asuprit. Om din popor, Jean Valjean, închis 19 ani c-a furat o pâine pentru nepoţelul lui, e eliberat condiţionat, în mârâitul plin de oftică al copoiului de Javert (Russell Crowe). Fiindcă lumea se uită la el ca la un puşcăriaş ce e(ra), Jean se dă dispărut şi începe o nouă viaţă. Prosperă. Şi filantropică. Fiindcă n-a apucat s-o ajute pe Fantine, se hotărăşte s-o crească pe fata acesteia, Cosette. Cosette se face mare şi începe a trage cu ochiul la un golan revoluţionar. În tot acest timp, Parisul fosăie de cerşetori şi băieţi cu idealuri în cap şi cocarda-n piept, iar neobositul Javert e constant cu suflarea-n ceafa lu’ Valjean. Ba-l prinde, ba-l scapă. (De unde, la noi, expresia paradoxală „Să moară Jean Valjean dacă te mint”, fiindcă nu moare decât când vrea el.) E ceva acţiune şi suspans în filmul ăsta… 

În timp ce Hugh te năuceşte efectiv cu jongleriile lui muzical-actoriceşti (cum îi ies lui ochii din orbite, frate!), pe Crowe, rolul cântăcios îl cam strânge la subsuori, dar al naibii ce-i tricornu’ pe el, tot dă pe dinafară de fanatism.

Absolut adorabil, în tot noianul de mizerie şi amărăciuni socio-sentimentale, e cuplul Thénardier (Sacha Baron Cohen şi Helena Bonham Carter), escroci de ultimă teapă, care se şterg undeva cu liberté, égalité, fraternité. De asemenea, de neuitat e şi Gavroche, deloc „dulce” şi fără celebra şapcă.

Un lucru m-a nedumerit: decorurile. Deşi redau culoarea epocii până în detaliu, nu respiră, par a fi aduse de pe scena unui teatru direct în stradă.

Dacă vreţi să vedeţi Mizerabilii, duceţi-vă cât de cât odihniţi şi treceţi mai întâi pe la toaletă (durează 157 de minute). Şi pregătiţi-vă pentru multă muzică. (Unii ar spune, ca Josef II în Amadeus: there are simply too many notes. Dar asta depinde de capacitatea şi gusturile fiecăruia.)

Concluzia mea: un film care nu umblă cu jumătăţi de măsură. Extrovertit, extremist şi exaltat. Un film grandios, dacă ştii să-i pătrunzi substanţa. Şi care se savurează întocmai unui parfum, mult timp după vizionare, după ce au dispărut din memorie notele de vârf şi cele de mijloc.

Notă: 9