Limitless – Iau pastile, deci (mă fac că) gândesc

Limitless – Iau pastile, deci (mă fac că) gândesc

„Pe criza asta, nu ne permitem nişte scenarişti cu idei originale şi nici nu putem să riscăm cu prea mult inedit, aşa că mai bine ecranizăm noi liniştiţi ceva care ştim că a avut niscaiva succes (aşa, moderat, ca să nu ceară prea mulţi gologani, evident) etc etc.”

Laşilor!!!

M-am săturat de ecranizări! Şi bine că aflu în ultimul moment de fiecare dată… Deci, de-acum încolo, când mă hotărăsc să văd un film, îl controlez dacă n-are cartea sub bancă.

Nu intru în teoria adaptărilor cinematografice şi, probabil că nu toţi îmi împărtăşesc convingerea că dacă pui un roman în peliculă trebuie să ai motive serioase şi ceva viziune, dar mă întreb câţi dintre cei care au citit cartea după care s-a făcut Limitless s-ar duce să vadă filmul? (Nu includ aici fanii entuziaşti, care-şi cumpără tricouri semnate de autor şi îşi numesc copiii după personajul principal.) Eu poate l-aş vedea din considerente pur tehnice – ecranizarea e un tip de scenariu aparte, anevoios, culmea…

…Şi dacă nu ţii bine chingile, îţi scapă, cum se întâmplă în filmul cu pricina. Nu ştiu cartea, dar nu poţi să dai vina pe ea pentru un scenariu dezlânat.

Subploturile, în mare parte, nerezolvate, miros a umplutură, sunt acolo doar ca să dea un aspect de thriller unei chestii care ameninţa să arate ca o comedie cu „god for a week”. Omnipotenţa/-scienţa, omni-whatever e un subiect al naibii de delicat. Ori o dai în fabulă cu păianjeni sau lilieci, ori în horrori cu sfârşituri triste. (Aici, e de apreciat, că finalul lui Limitless rimează cumva cu titlul, fentând stereotipul cu guy-ul care îşi pierde în final puterile şi-şi recapătă „mai-de-preţuit”-a iubire. Dar asta ar fi cam singura chestie pentru care l-aş lăuda…)

Poate că dacă aş fi luat şi eu pastilă din aia de putut la creier aş fi înţeles la ce naiba le-a trebuit povestea cu dama de consumaţie ucisă – ca să aduc în discuţie doar unul dintre subploturile care n-au mai spus „prezent” la apelul final. Ca să pice măgăreaţa pe Eddie, noul geniu? Atunci, de ce n-au făcut-o astfel încât să-l cocoşeze un pic, să-i vedem abilităţile? Simplu accident? Nu reiese, şi chiar dacă ar reieşi, ar fi pointless. Cum pointless (şi gratuită) e secvenţa în care cel care o urmăreşte pe gagica personajului principal omoară doi malaci doar fiindcă îi stăteau în cale. Iar ceva care să dea o aparenţă de thriller. E fix ca plastilina pe pereţi: se usucă şi cade. Mă aşteptam la mult mai mult din partea regizorului care a făcut The Illusionist, sincer… Păi, se compară cu Inception, unde chiar îţi bubuie sinapsele?

În plus, pe alocuri, ideea e exploatată neverosimil. Cum e scena de streetfight din parcare, în care el îşi aminteşte scheme din filmele cu Bruce Lee. Cafteala o înveţi numai pe propria piele, că e vorba mai mult de memoria corpului decât de figuri învăţate. Skill-urile ţin de practică îndelungată, în orice domeniu. Un campion la tenis nu se mai gândeşte cum să lovească mingea să treacă pe lângă adversar, o face inconştient.
Teza e întrucâtva seducătoare (dar, aici, filmul n-are nici un merit, că doar e ecranizare). Te cam pune pe gânduri (şi mai ales pe reverii – ce-aş face, ce-aş drege în locul ăstuia). Doar că nu e suficient pentru o superproducţie. Dacă vrei SF-uri food for thought fără pretenţii artistice te uiţi la Fringe sau la alte jde chestii pe Sci-Fi. În mintea mea neprihănită de pastile, Limitless naşte mai mult nedumeriri decât întrebări.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult