Live – Despre ploi și morminte

Live – Despre ploi și morminte

Începe tare frumos, cu o ploaie interminabilă de zici că suntem în Macondo, cu un orfelinat ca din filme (clădire dezolantă, copii tristuți), unde cel mai așteptat eveniment e venirea mașinii de pâine, condusă de Iosi (Tudor Chirilă). Sentimental, Iosi se împarte în două: îi face curte educatoarei-celei-buneși o simpatizează pe micuța Ema cea pistruiată și introvertită (Crina Tofan, cu o performanță notabilă). Iosi e înaintat în funcție – de pe camionelul de pâine ajunge pe tir, iar în tir ghici cine se ascunde? Aia mică. Și uite așa, Iosi o adoptă pe Ema, și, odată cu trecerea anilor (cam multicei, având în vedere că începe pe timpul lui Ceaușescu), relația lor se străduiește s-o dea când misterios, când să atingă limitele dubiosului, ca să nu zicem ale patologicului, pentru ca, în final, să fie distrusă toată explorarea psihologică prin revelarea unei motivații care e din alt film.

După ce avem o lungă ilustrație cu Ema cea mică, Iosi și tirul, ca să înțelegem ce bine se simt ei împreună (și care ilustrație, mult prea omogenă, ar fi putut lipsi), intrăm, neavertizați, în zilele noastre, direct în acțiune. Suntem tot pe șosea (ca să ne ia cu surpriză), doar că suntem într-o secvență proxenet-prostituate tipică: el le ocărăște, ele se vaită, apare o nouă prostituată, rogue, ăsta ia atitudine, că-i teritoriul lui, aia se dovedește a fi reporter sub acoperire. Adică Ema. Care nu e numai reporter, ci și cea mai cea prezentatoare/ moderatoare. Pe lângă gustul amar pe care ți-l lasă respectiva tranziție de la o epocă la alta (senzațional amatoricesc), înțelegi și la ce nivel este abordată realitatea care ne e tuturor cât de cât familiară: televiziunea.

După această ispravă (introductivă), Ema se va confrunta cu o nouă problemă: niște parlamentari au aprobat instalarea unor eoliene, numai că se va afla că acestea sunt așezate pe morminte scitice din secolul V. Deși șefii ei au încasat deja onorariul pentru reclame, Ema vrea dreptate. Și, evident, și-o fură, într-un fel sau altul.

Între timp, Iosi, din camionagiu a devenit un geniu politic și stă într-un viloi de nu-ți vine să crezi. (Și nici orfelina nu e mai prejos la acest capitol.) Asta nu se justifică în niciun fel, fiindcă Iosi e prezent în proporție covârșitoare în flashback-uri, iar din alea nu aflăm decât că o iubește pe Ema. Ceea ce oricum nu ajută prea mult la a înțelege ce se petrece în prezent. Femeia își vede de-ale ei, iar greșelile pe care le face n-au nicio legătură cu trecutul, cu vreo traumă etc. Oricum, de multe ori, flashback-urile par inserate acolo doar că li se pare că a trecut prea mult timp de la ultimul băgat. (Hei, doar nu ne bazăm pe sugestibilitatea și pe apetența spectatorului român 40+ de a descoperi „simboluri”, nu?)

Că vine vorba de greșeli. În mare, personajul Emei e motivant: a făcut o carieră de tușesc și șefii în prezența ei, ce zice ea e literă de lege, ia la șto mari mahări cu multe zerouri în conturi. OK, doar că acțiunile ei, alea care alimentează intriga și fluctuațiile dinamice (mărire, decădere, revenire etc.), sunt total neprofi. Un prieten îi spune: „te-ai grăbit și ai intrat într-o furtună cu o bărcuță de jucărie”. Chiar așa… A făcut o prostie de începător. După 10 ani de carieră.

Nejustificate sunt și scene precum cea în care tipa iese de la duș, râde ca proasta în oglindă și bagă un pumn de pastile în gură, ca după aia să-i zică pisicii „credeai c-o fac”? Tot inutile sunt și câteva personaje secundare. Educatoarea-cea-rea se pierde în bezna amintirilor de tristă amintire cu al ei „te omor, că eu știu să omor oameni”. Ea va îngroșa rândurile personajelor secundare fără nimic de spus, precum educatoarea „cea bună” (relația ei cu Iosi e zero), sau o maseuză nemțoaică (!) care o întreabă pe Ema de ce n-are copii. Într-un subcapitol (cel al personajelor care ar fi trebuit să decidă niște lucruri) îl avem și pe arheologul Dumitraș, pe care trebuie să ne forțăm să-l credem că acolo chiar sunt morminte scitice și care ne servește un minidiscurs de lemn cum că ălora „nu le pasă de istorie, vor s-o facă pe a lor”.

Singur Bleonț (pe post de primar corupt) e un villain cu început exploziv (și cu o anume, binevenită, culoare particulară), doar că explozia lui e un fâs: are o singură secvență, și aia amenințată de rizibil în final. Comunicarea cu subalternii o cam dă în Las Fierbinți – adică e alt film. A câta oară?

Pe de altă parte, Tudor Chirilă mi se pare totally miscast. E mai puțin maleabil decât piciorul artificial obținut de personaj în urma unui accident (accident care n-are nicio noimă în economia scenariului, probabil voiau să-l arate în baston, ca să dea mai bătrân de la un moment dat încolo, ceea ce iar e o scuză amatoricească).

Fiindcă, până la urmă, avem un fel de thriller: twist-ul e previzibil de la o poștă, iar intriga detectivistică este extrem de subțire. Informațiile „vitale” sunt obținute de un hacker și cu ajutorul camerei ascunse (iar faza respectivă e total neverosimilă, cu atât mai mult cu cât implică violență nejustificată în primul rând de context – ce se întâmplă înainte și mai ales după). Dar cel mai grav e finalul: ăla nu e un deznodământ, e poate cel mult un climax. Lupta femeii abia ar trebui să înceapă.

Încă ceva, legat de mărunțișuri, dar care-s supărătoare: e foarte mișto să ai o blondulină excentrică cu numele de Velvet, darsă numești televiziunea Dada TV? Seriously?! Avem vreo intenție ironică, cu accente grotești? În cazul ăsta, studioul amenajat ca un cabaret o fi făcând aluzie la Cabaret Voltaire, unde a început mișcarea dadaistă? Confundăm registre, complicăm inutil.

Vlad Păunescu esteproducătorul a zeci de filme și seriale, românești și străine. Cu atât mai mult, Live, debutul său regizoral, ar fi trebuit să fie o revelație.Păcat.

nota_55.jpg Notă: 5.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult