London Boulevard – E lung bulvaru’! Ba e lat(ă)!!!

London Boulevard – E lung bulvaru’! Ba e lat(ă)!!!

Cei care încă n-au căzut în desfrâu şi nu fac gang bang-uri cu muviuri (mai ales nu cu gangsta muviz) pot să se uite liniştiţi la London Blvd. Pe cei care s-au adâncit în păcat şi, eventual, pe cei făr’ de speranţă, care se dedau chiar la perversiuni cu pixu’ pe margine de film, hm… Nu-ş’ ce să le zic. Să fie miloşi şi să-şi ţină cât mai mult ştampilele cu inscripţia „clişeu” în tuşiere.

Pentru început, ca să fie clar: nu vreau să discut paralela cu Sunset Blvd (unul dintre preferatele mele ever). Nu-l trezesc pe Billy Wilder pentru orice fleac.

Deci… Monahan (writeru’ lui Departed) a făcut-o lată, în sens propriu, figurat şi în ce sensuri or mai fi. Câte poveşti secundare sunt în chestia asta? Te plictiseşti numai şi numărându-le. Poate în roman (că e ecranizare) treaba mai merge, dar în film nu prea.

Locul doi în topul dezastrelor e împărţit între decupaj şi montaj. Primele 10-15 minute, am mijit ochii şi m-am gândit că băeţii încearcă ceva artisticăreli. Secvenţe în care nu se întâmplă nimic până exact înainte de finalul lor, când e băgată o aluzie că s-ar întâmpla ceva (gen: se aude un zgomot). Apoi, cut! Hm… Nu-i rău, doar că în economia scenariului e o chestie mult prea eliptică şi intră în discordanţă cu secvenţele obişnuite. Deci: nu…

În cazul montajului, tot aşa… M-am gândit c-o fi fo tehnică revoluţionară. Neeee… Un racord prost e ca un dezacord gramatical. În London sunt (câte mi-au sărit în ochi) două racorduri greşite, care puteau fi rezolvate din două click-uri în orice program de editare video. Tre să fii un pic Lars von Trier ca să schimbi reguli… Nu e cazul aici. (Şi m-am referit doar la chestiile flagrante. Dacă ar fi după mine, tot Bulevardul ar trebui reconstruit.)

Dialogul are părţi bune şi părţi dubioase. Gangsterii care le povestesc victimelor, înainte de a le reduce la tăcere, chestii „semnificative” este… Aştept variante de răspuns. Părţile bune apar mai mult pe la personajele secundare, cum sunt alcoolicul Jordan (David Thewlis) sau Danny (Stephen Graham).

Există şi surprize plăcute. Din fericire, într-un punct forte: cuplul Mitchell (Colin Farrell) – Charlotte (Keira Knightley).

După rolul din emoţionantul Never Let Me Go (2010, după mine, din ce-am văzut, cel mai bun film făcut anul trecut), pirata Keira vine cu o gamă de stări îmbogăţită cu frumoase modulaţii în minor, un magnet puternic pentru impulsivul şi sofisticatul Mitchell (zi-i Colin Farrell şi pace!). Că tot vorbeam deunăzi de relaţia eşuată din Adjustment Bureau. Faceţi comparaţia între astea două şi mai discutăm. 🙂 Ce-i drept, pe Colin & Keira regia îi descoperă exact când sunt în momentul de intimitate maximă. Scena de dragoste este mai prost plasată decât o ploaie de vară la o şedinţă de facepainting şi cu un background muzical ca nuca-n perete.

Colin, a dracu’ pielea irlandeză pe el, face un rol care salvează şandramaua, un rol complex, contradictoriu, viu. Colin & Keira, ajutaţi pe alocuri de regia şchioapă care încearcă să ţină pasul cu ei (regizorul are ceva talent, dar are mult de muncă), reuşesc să dea un jenesaisquoi filmului.

Uneori un film cu farmec face mai mult decât un film corect. De aceea, recomand filmul altor categorii de spectatori decât cea a cârcotaşilor despre care vorbeam la început. Şi din care, din păcate, sau din fericire, fac parte şi eu.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult