London Has Fallen (2016) – Prăbușire de inspirație

London Has Fallen (2016) – Prăbușire de inspirație

Previzibil. Pe alocuri, chiar prea puțin vizibil…

Obscuritate de-ți bagi degetele-n ochi tocmai când e spre punctul culminant: se vede doar mitraleala și, când și când, ți se sugerează că Butler a mai rupt câte un gât terorist. (O descindere care amintește de cea din Sicario , dar ce diferență, cum se simte mână de regizor adevărat!)

Nu-i cinstit, să ne amintim numai de Brucy cum asuda odinioară salvând vieți și asta se putea observa chiar în cotloanele cele mai întunecate. Mai nasol e că nu avem un Hans Gruber. Și nu pentru că arabii nu sunt nemți, ci pur și simplu nu li se dă șansa să fie „diabolici” cât încape. N-avem un antagonist c…ios.

Dar avem președinte USA alb (nu vă impacientați, vicepreșu’ e destul de negru, un Morgan Freeman plătit probabil cu greutatea lui în aur pentru acest rol inept, a doua oară). Iar preș-ul american (Aaron Eckhart) are o gardă de corp (G. Butler) obrăznicuță (că-i democrație): nu numai că-i dă clasă la alergarea de dimineață, dar, „la stres”, folosește cuvântul cu „f” în sintaxe care uneori îl vizează aproape direct pe domnu’ de la Casa Albă (întrebare: „what if…?”, răspuns: „you are f…cked”). În general, preș-ul e o (involuntară) caricatură de om, așa că, atunci când are obligatoriul speech către popor, e deja compromis: nu stârnește decât cel mult râsul. (Unde ești tu, Harrison Ford?)

Ni se dă următoarea situație. După căderea Casei Albe din 2013 (care mi-a scăpat), acum cade Londra. Cică. E cam așa: muoare prim-ministru britanic, se adună din toate colțurile lumii demnitari la funeralii. De ce? Simplu, ca să-i killărească teroii. Pe rând, ca pe zece negri mititei, că dacă deja erau toți adunați și se dădea cu megabombă, era plictisitor și n-aveau cu ce să mai umple filmu’. (Măcar au avut intuiția să nu ni-i arate pe demnitarul italian și tânăra-i nevastă cum cad cu catedrala.) Că veni vorba de umplutură, toate discuțiile alea tehnice fac parte din aceeași categorie, deși poate intenția a fost să se dea greutate realistă. Fiindcă, între noi, filmul se ia în serios la modul feroce. (În acest sens, un exemplu de așa da, Big Game .)

Evident, „ai noștri” scapă la mustață și salvează Londra. Care n-are niciun erou al ei. Și nicio victimă de care să ne pese. Tot americanu-i baza, ni se dă de înțeles. În confruntarea pac-pac, cot-în-meclă, cuțit perfid în viscere, dar și ideologică, doar americanu’ e față-n față cu tero-ul arab. Doar că acestuia din urmă i se dă o motivație care dezechilibrează rău balanța și-l face mai degrabă un personaj romantic. Că, să vezi, nu-i jihad în mintea lui, ci… dorință de răzbunare. Care, o să vedeți, e chiar justificabilă: oamenii vor să-și răzbune sora/ fiica, omorâtă cu racheta pe când nuntea veselă și lipsită de griji. Păi, să-mi fie cu iertare, dar oricine cu c…aie, că-i finlandez sau papuaș, dacă are resurse, ar face la fel. Așa că, încleștarea „ideologică” e în felul următor: mi-ai omorât fiica/ sora; răspuns: ejti un tero mofo, die. Wtf?! (Adică, nu tu un scuze, racheta îți era destinată ție, traficantule de arme care ești…)

Dialogurile sunt idioate. La jogging-ul de dimineață, președintele îl întreabă pe șeful securității Banning din ce e făcut de e atât de în formă, iar el răspunde „bourbon and bad choices”. Asta s-a vrut replică inteligentă. Poate ar fi trebuit s-o țină minte pentru alt film.

Între Banning și președintele Asher ne-am fi aștepta la ceva chimie. Mnu se întâmplă. Glumele ca între buddies nu reușesc decât să irite, sunt false. (Sau poate le-or gusta americanii, nuș…)

Cum ziceam, acțiunea este previzibilă – prima parte mai e cum mai e, te mai ține în suspans, dar a doua e prăbușire de inspirație. La asta se adaugă un punct culminant fușerit și, pe alocuri, involuntar comic. Bătaia și pif-paful propriu-zise sunt, ca punere în scenă, o involuție față de gen: banalul ping-pong plan-contraplan trage al nostru-cade al lor. Faze caraghioase precum: se văd pe camera de supraveghere niște bărboși fioroși îmbrăcați în uniformele antitero și cineva zice pe un ton serios: ăștia nu prea arată a fi de-ai noștri. (Pe bune?!)

Butler nu reușește să impună respect de nicio culoare: mostrele de cruzime din una-două momente sunt doar îngrijorătoare și îndoielnice. Personajul lui n-are dimensiuni. Nu e nici măcar unul „de carto(o)n”.

În rest, tropi, clișee. Ce bifăm din lista obligatorie. Unu, soția-care-stă-să-nască. Cererea de demisie căreia încă nu i s-a dat „send”. Hackereala, tăiatul curentului. Apoi, nelipsita cârtiță (oricine cu un minim bun-simț își dă seama că aia e cel mai detestabil personaj din toată chestia, or „rezolvarea” lui e un fâs). Apoi, datu’ periculos cu elicopterul. Aici, ce-i drept, mi-a plăcut faza cu sacrificiul unuia dintre elicopterele din escortă. Mi-a mai plăcut cum moare fiul teroristului (dacă s-a vrut ceva simbolic, e singurul lucru care nu ne insultă inteligența).

Sper că seria „căzutelor” are decența să se oprească aici.

Notă: 4

nota_4.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult