Lone Survivor – Respect!

De la controversatul The Passion of Christ greu dibuiești film cu atâta blood&pain pe centimetru de peliculă (facem abstracție de horror-uri, da?). Și, cumva, chestia asta reușește să te facă să te doară în suflet.

Ignorați titlu. Deși corect din punct de vedere al poveștii, e total neinspirat, mai ales având în vedere contaminarea semantică cu tone de filme & seriale, mai mult sau mai puțin reușite, pe tema supraviețuirii. Pelicula de față NU este despre supraviețuire, ci despre curaj adevărat și sacrificiu. Și, de asemenea, trebuie să aveți în vedere că e mai mult un omagiu, și mai puțin un film care ține să-ți demonstreze cât de deștepți sunt creatorii lui.

Povestea e dezamăgitor de simplă (dar câte filme de război, în afară de Saving Private Ryan și alte câteva, nu sunt așa?). Markus Luttrell (Mark Wahlberg) și trei băieți de-ai lui – Michael Murphy (Taylor Kitsch), Danny Dietz (Emile Hirsch) și Matt Axelson (Ben Foster) sunt trimiși în misiune să-l neutralizeze pe Ahmad Shah, unul dintre liderii al Quaeda. Băieți veseli, miștocari și antrenați crunt. Apariția unor civili complică lucrurile, stația de emisie-recepție nu mai funcționează, iar ciobanii Ghiță din zonă sunt departe de a fi primitori și gata să împartă cu tine minutele. Urmează o bubuială cu multă tactică (scenaristul și regizorul Peter Berg merită banii chiar și numai pentru efortul de documentare), talibanii sunt mulți-și-fanatici, ceea ce face ca lupta să fie atroce. Uneori, datul de-a berbeleacu’ pe stâncile afgane (create în dușmănie) e mai periculos decât rachetele talibane. Alteori, sunt situații în care nici tu, ca spectator, așezat confortabil în scaun și cu ceva ani de counter strike în spate, nu știi ce-ai face. This is f…cking intense!

Fără să zbuciume camera inutil, fără să abuzeze de slo-mo-uri fandosite „cu substrat”, regia de imagine livrează cea mai apropiată experiență pe care – eu, cel puțin – am avut-o în redarea unui combat. Dacă la asta adăugăm niște actori implicați total (Ben Foster e, așa cum mă așteptam, ultrac…ios), avem un film de război așa cum trebuie să fie un film de război. Bărbăție pură, fără exhibiționism de cocoși, fără corpuri care să populeze fantasme feminine lascive.  

Pe scurt, filmul e despre niște tipi care merită respectul nostru. Asta vrea să transmită, și, deși i s-ar putea reproșa că are un scop modest, important e că reușește să-l atingă. La modul remarcabil. Cu toate astea (motiv pentru care n-am dat o notă mai mare), mesajul ratează la milimetru universalul, general umanul. Obiectiv vorbind, sunt unii, mai curajoși (și, pe alocuri, mai altruiști), care se luptă cu alții. În ultimă instanță, nu mă implică total. (Pe mine, ca spectator abstract, fără niciun fel de cunoștințe despre conflictul real.) Respectul e una, adeziunea, ceva mai mult. (De exemplu, aș fi trup și suflet alături de echipa care-l caută pe Ryan chiar dacă aș avea simpatii naziste.)     

Vă recomand să rămâneți în sală până începe genericul de final. Fotografiile celor dispăruți (de prea puțin timp) și legendele fotografiilor fac parte din film. Fiindcă, da, povestea are la bază fapte reale.

Notă: 8