Looper – La trecutu-ţi mare, naşpa viitor!

Redactai rândurile de mai jos cu crescândă teamă că vreun fan înrăit al filmului se va întoarce în timp fix înainte de a da io „send” la cronică, să mă oblige să mă răzgândesc (eufemistic vorbind). Anyway, după interminabila coadă de pupători în… ce-o văd în spatele lui Looper pe site-urile de specialitate, e posibil ca în viitorul apropiat să fiu nevoit să apelez la un program gen protecţia martorilor.

Şi asta pentru că mie nu-mi sună a capodoperă. O fi „mind bending” (cum e catalogat pretutindeni), dar dacă vreau să-mi întorc creierii pe dos, mă uit la un documentar, generator de întrebări, nu şi nedumeriri. Ideea de la care porneşte scenaristul şi regizorul Rian Johnson e, într-adevăr, demnă de un Ph.K. Dick, dar realizarea nu atinge nici pe departe calitatea unui Total Recall sau Minority Report, ca să nu zic de Blade Runner. 

Pe scurt, despre ce-i vorba. Joe (Joseph Gordon-Levitt) trăieşte într-un 2044 nu tocmai roz, iar modul lui de a-şi câştiga existenţa e de a chilări nişte derbedei trimişi din viitor: aşteaptă răbdător lângă un lan şi când apare împricinatul, cu o cagulă pe cap, zbang, îl umple de alice. Doar că în viitor mai vieţuiesc şi cei ca el, looperii pensionari, iar şmecherii din timpul respectiv îi trimit şi pe ăştia la mazilit („să închidă bucla”). Ironia e că tre să se împuşte singuri: cel din prezent pe cel din viitor. Hm… de ce? Variantele ar fi: viitorimea are un simţ al umorului particular. Doi: când ţi-o faci cu mâna ta e cel mai sigur.

Unuia dintre ei, cum e şi firesc, i se face milă de sine însuşi şi-şi dă drumul. Băieţii răi îl prind pe mucos şi, în loc să-l omoare pe loc (ca să dispară şi alter ego-ul acestuia din viitor), încep să-i taie câte un deget. De ce?

Îi vine şi lui Joe rândul: se trezeşte cu Joe cel de peste 30 de ani (Bruce Willis). Care, al naibii die-hard ce mi-e, scapă. Şi încep urmăriri: Joe e urmărit de organizaţie pe motiv de malpraxis, iar Joe cel Tânăr pe Joe cel Bătrân, că tre să-şi onoreze job-ul. Cu destinul marcat de soartă, cum s-ar zice, Joe Bătrânu’ vrea să pună capăt la toată tărăşenia şi-l caută pe Rainmaker (şeful organizaţiei din viitor), care în prezent e ţânc cu caşul la gură, ca să-i spună piua, mf.

Da, sunt ceva împletiri prezent-viitor inteligente, iar relaţia eu-de-acum cu eu-din-viitor are şi ea farmecul ei. Cea mai frumoasă fază e întâlnirea celor doi într-un restaurant, unde ăl mic îi spune mori, bătrâne, ’te dreacu, lasă-i pă-i tineri să respire, iar Brucy îi arată degetul mijlociu, aş da zile de la tine să mai fiu o zi ca mine. Ei, bine, după episodul respectiv, poţi să tragi un pui de somn şi să rogi pe cineva să te trezească la secvenţa finală. Care şi aia e o găselniţă minoră, dacă mă întrebaţi pe mine. (N-o divulg, evident.)

Lui Looper îi lipseşte doza de paranoia pentru a fi un SF thriller bun, precum exemplele date mai sus. Plotul e subţire şi ieftin. Putea fi condensat într-o juma de oră. Du-te-vino-ul cu călătoriile în timp şi paradoxurile aferente nu suplinesc twist-urile necesare. Adică, după ce ieşi de la un film ca ăsta, ar trebui să te uiţi înapoi peste umăr la fiecare zece paşi. 

După umila mea părere, Bruce Willis s-a întors în trecut cu succes o singură dată, aia fiind în Twelve Monkeys (1995).

Notă: 8 (totuşi, fanii SF-ului trebuie să-l bifeze)