Love and Other Drugs – Anne Hathaway, mai tare ca Viagra!

Love and Other Drugs – Anne Hathaway, mai tare ca Viagra!

Până la urmă, care-i mai bun: Zoloft sau Prozac? Pe linia asta, cu toate informaţiile pro şi contra, filmul e confuzant, confuzator, confuzist. E oare o uriaşă reclamă la Pfizer şi, implicit, la Viagra? Sau invers? Sunt doar curios, nu m-au apucat revoltele puritano-anticonsumeriste. Nu mă bag, mă fac că plouă. Cu atât mai mult cu cât e o ecranizare, deci „vina” e împărţită.

Şi holbez ochii la Anne Hathaway, care plusează la capitolul farmece de parcă a ajuns în prag de menopauză. Ca şi cum n-ar fi suficient că te rupe-n două cu combinaţia zâmbet-privire, mai şi scoate la lumina dormitorului pielicică din plin. Şi, atenţie, cardiaci, Anne se comportă neruşinat tare, ca să ne exprimăm eufemistic! Când Jamie (nu bucătarul, ci Jack Gyllenhaal) îi spune că ea e Viagra lui, n-aţi vrea să ştiţi de ce!

Jamie e un Alfie pus la muncă, mai precis în vânzări, unde şarmul şi viteza cu care abureşte sexul slab, anesteziându-i raţiunea, îl lansează, în salturi, de la un magazin amărât de electrocasnice la Pfizer. Un womanizer a cărui agendă e plină de partide de „empty sex” şi un salesman care ar face să dea faliment Domo şi Flanco din două vorbe. E bărbatul care ar vrea să fie (aproape) orice bărbat – măcar până la 40 de ani. Şi, de asemenea, dovada cea mai clară că, în ciuda atâtor poveşti cu seducători-abandonatori, femeile trag la nasoi din ăştia ca moliile la lumânare.

Cum era şi de aşteptat, lui Jamie i se înfundă tocmai la Maggie (Anne), care are Parkinson, faza 1, dar totuşi Parkinson. Şi care ştie că are Parkinson, şi că o să aibă Parkinson până n-o să mai ştie că-l are. Întrebare: când ai un personaj cu… brrrr, să nu-i mai zicem o dată, cum poţi să-l bagi în categoria comedy/ romance? Nu e suficient să strecori câte un banc cu yeeee, baby, shake it!

Bine că lui Edward Zwick nu-i pasă, aşa că filmul susură tragedie prin toate orificiile. Mai ales că, la cele 8 clase ale lui, Jamie s-ar putea să nu ştie că Parkinson-ul nu e contagios. Dăruire la greu, ce mai!

Zwick, care a marcat splendid cel puţin de trei ori, cu Legends of the Fall, The Last Samurai şi Blood Diamond (drame cu nervvv), a avut ambiţia să-şi încordeze pelicula pe o comedie romantică şi tot dramă i-a ieşit. La o adică, poţi să bagi filmul la categoria terapeutică amor fati.

Nu ne displace îndrăzneala lui Zwick de a trece peste preludiu, respectiv peste dansul cocoşului în cazul lui Jamie cel îndrăgostit în jurul unei Maggie uşor golithlyaescă, reamintindu-ne că cinematograful e o artă a elipsei. Ne mai plac şi scenele „casnice”, cu dialoguri ce tind spre naturaleţe atât cât permite o producţie 20th Century. În rest, mai nimic. Nu ai nimic din grandoarea filmelor mai sus menţionate, nimic să arate cu degetul un regizor care n-are nevoie de Viagra. Faptul că scenariul e inert şi, pe alocuri, stupid, nu e o scuză. Pe acelaşi scenariu, von Trier ar fi făcut un film să râzi ca bou’ şi să salte pietrele de plâns în aceeaşi secvenţă. După cum îl ştiu, probabil că în locul lui Anne ar fi băgat-o pe Lady Gaga şi în rolul lui Jamie, pe Vin Diesel.

Anyway, Anne Hathaway merită o vizionare.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult