macbeth_poster_film.jpg Adică Lady Macbeth, jucată demonic/ îngeresc de Marion Cotillard (singura, pare-se, fără accent neaoș scoțian din producție), căreia i se rearanjează rolul astfel încât o posibilă motivație să devină expresă – și dominantă – într-una dintre cele mai sângeroase povești ale marelui Will. Am zis „sângeroasă”? Apăi, ecranizarea de față e sânge de sânge, sânge peste sânge. Sânge peste tot (hai cu memele). Metaforic și pe bune.

Ca să fie clar de la început: Macbeth-ul ăsta nu e Shakespeare-pentru-toată-lumea. Actually, nu e pentru-toată-lumea, în general, ecranizare sau nu. În ciuda bătăliciunilor care apelează la efecte – slo-very-slo-mo etc. – care ar putea trezi (printr-o nedorită/ de nedorit paralelă) ecouri din 300 & co.: să nu confundăm. (Din ce-a înregistrat vederea periferică, cel puțin 20 de spectatori au dat bir cu fugiții în timpul proiecției de la avanpremiera pentru presă de aseară.)

Să revenim... În deschidere, în loc să dăm ochii cu înfricoșătoarele trei vrăjitoare, aka „weird sisters”, participăm la înmormântarea copchilului soților Macb (licență față de original): e the only one, așa că cei doi s-au lins pe bot de succesiune, iar absența micuțului lasă loc furiei neputincioase (cum se exprimă lady, mai încolo: spirite, umpleți-mă cu mânie). Apoi, intră în scenă, cu prezicerea lor c-or să întâlnească pe scoțianul Macbeth, nefastele cele trei (dimpreună cu un prunc la țâța uneia și o fetiță de 4-6 ani, chestie pe care, sincer, n-am decriptat-o, dar mă mai gândesc). Apoi, ca și în piesă, apare însuși titularu’, un Michael Fassbender care-și arată o-o-le, răzbunându-se pe gay-ul rol din Prometheus, măcelărind stânga-dreapta fără-număr și dureros (de frumos), în slow-uri (uneori ostentativ) artistice, dar nu neapărat (cali)grafice: e ceva în ele, dincolo de abilitatea cadrului, atât de naturalist, că nu le poți bănui de exces de gratuitate. În general, regizorul australian (aproape debutant) Justin Kurzel pare mai degrabă să-și extragă seva din nordicii von Trier (a se vedea Medea) și din Winding-Refn (Valhalla Rising), unde estetica slujește viziunii tragice, și nu apetenței pentru senzațional. Operând, în același timp, prudent, într-o zonă mult mai puțin criptică.

Urmează, ca în piesă, că Mac cel brav și învingător se întâlnește cu vrăjitoarele care-i prefigurează viitorul „strălucit”: va ajunge rege. Evident, în versuri cu dus-întors, din care, viitorul monarh, învățat mai mult cu sabia decât cu hermeneutica, nu înțelege că-i și primejdie la mijloc. Astfel că, dimpreună cu a sa soție vrea să ducă la îndeplinire profeția: îl omoară pe regele Duncan (David Thewlis) și, cu coroana pe cap, se vede deja la adăpost. Dar, soarta se grăbește să-i arate că nu-i așa, în consecință, noul încoronat dă în paranoia și se pune să înlăture pe oricine (crede el că) îi pune în primejdie coroana.

Profeția vine ca apa la moară pentru neconsolata mamă: ca o demnă urmașă a Evei, lady M îl zăpăcește de cap pe soț, încurajându-l în excesele crimei, cu texte gen: știu cum e să-ți iubești pruncul la sân, dar i l-aș fi smuls din gură chiar când zâmbea, și creierii i-aș fi zdrobit de pereți dacă aș fi jurat cum te-ai jurat. (În aceste rânduri e singurul loc unde Shakespeare ne spune că lady M. ar fi avut un copil, care, în film, apare în primul cadru, mort.)

Evoluția lady-ei este, după părerea mea, cea mai frumoasă, mai emoționant măiestrită, parte din film: de la înmormântarea copilului ei, trecând prin compensarea (irațională) pe care o cere doliul, la conștientizarea monstruozităților la care a fost părtașă (ca instigatoare și martoră), până la reconcilierea cu lumea spiritelor – singurele călăuzitoare și deținătoare ale adevărului și ale sensului vieții. Celebra scenă de somnambulism din piesă e aici rezolvată absolut genial (dintre cele mai minunate pe care le-am văzut în ultima vreme). Ca și/ cea, imediat următoare, a lui „tomorrow, and tomorrow and tomorrow” (în care Fassbender cel împietrit de durere este cel mai bun din tot ce știu de la el).

Un Ev Mediu cu adevărat înspăimântător, arhaic, sălbatic (Braveheart, pe lângă el, sună ca un mieunat de pisoi): nicio umbră de fancy cavaleresc, niciun pic de gothic cochet. Cețurile sunt acolo, întunecimea (mult prea zăbovindă), la fel, dar toate sunt ridicate la un alt grad: n-ai nicio clipă senzația de fairy tale, de once upon a time. La senzația de „brut” (cu scene îndrăzneț monocrome, în dominantă roșie, simbolic) lucrează și coloana sonoră compusă de (dacă am înțeles bine) fratele regizorului, Jed Kurzel.

Celor care mă întreabă cum aș situa această adaptare față de cea a unui Orson Welles sau Kurosawa n-aș ști ce să le răspund, fiindcă nu le am în memoria recentă. Ca senzație, pot să spun doar că Macbeth-ul lui Kurzel e de-a dreptul copleșitor.

Filmul face parte din foarte rara (în ultima vreme) categorie a capodoperelor deconcertante/ iritante. Celor care vor să îndrăznească să-i treacă pragul le spun să aibă răbdare, să (re)citească (dacă se poate) înainte piesa – ca minină pregătire. Să fie răbdători la dialoguri care, câteva, la o primă lectură, par stupide (textul original și/ sau versificația sunt deteriorate). Uneori, din cauza adaptării ad litteram a dialogului, există lacune. Dar nu de neiertat. (Traducerea în română are și ea problemele ei, dar asta deja e altă discuție.)

Există o întreagă anecdotică privitoare la un posibil blestem legat de această piesă a lui Shakespeare (superstițioșii evită să-i spună pe nume, numind-o „the scottish play”). Că asta are sau nu temei (scuze pentru rima neintenționată), Justin Kurzel demonstrează un curaj cum n-am văzut în ultima vreme. Abia aștept de la el, anul viitor, adaptarea după  jocul video Assassin’s Creed. (Dacă îi reușește aroganța respectivă, îl pun direct în top 20 la regizori.)

Notă: 9

nota_9.jpg

Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de Stefan | Wednesday, 14.10.2015 14:15 Cronica de film

National Cinematografic