Magic Mike – Fără striptease sentimental, please!

Every man dies, not every man strips… like Mike! Asta, ca să-l răstălmăcim pe Braveheart (not every man really lives, în original)… Dacă stai să te gândeşti, parcă e mai uşor s-o porneşti cu barda prin duşmănime decât să faci figurile alea de le prezintă Channing Tatum pe scenă, că rămân fetele însărcinate doar uitându-se la el.

Ce eroi salvatori de naţii şi/ sau de omenire, ce spaidărmeni, avengerşi, piraţi nene! Uite aici bărbaţi de invidiat. Băliţi de femei, mai şi câştigă din asta, şi, în plus, cel mai şi cel mai important: niciuna nu vrea conversaţie înainte sau după sex. Pffff… Ce urare mai frumoasă să-i faci unui prieten decât: Să ai viaţă de stripăr, frate!

Am aşa o bănuială că orice bărbat din sală, ieri, la avanpremieră, a aşteptat o dramă moralizatoare, în care să i se înfăţişeze the dark side la toată treaba asta, că fericirea uleioşilor e doar de ochii lumii, că, de fapt, în culise se consumă tragedii „cutremurătoare” (ca să ne exprimăm ca la gazetă). Şi chiar începea de pe la jumătatea filmului să se contureze nişte drogangeală cu consecinţele pe care ţi le-ar reproduce şi un puşti de primară: ai luat droguri, începi să vinzi, pierzi marfa, eşti cu mafia în cârcă. Dar, cine ignoră că filmul e semnat de Soderbergh pică într-o capcană ultra nasty.

Fiindcă Soderbergh, da, reia nişte clişee, însă doar pentru a construi nişte piste false. Omu’ obişnuit din fiecare dintre noi vede clişeul şi deja fantasmează pe structuri clasice de scenariu. Ei, ţi-ai găsit cu Stevie!…

Una dintre pistele false care m-a păcălit chiar şi pe mine a fost „femeia fatală” (vedeţi cum manipulează tăticul lui Ocean’s dorinţa spectatorului, heh?). Nora, frumuseţea în privirea distrată a căreia citeşti delicioase primejdii, apare fix o dată cu faţa şi încă o dată doar cu numele.

O alta este că până la final nu ştii cine e protagonistul: Mike (un Channing Tatum cu atât mai convingător cu cât se pare că filmul se inspiră din experienţa lui personală) sau Adam The Kid (un Alex Pettyfer neconvingător, dar poate nu e vina lui). Abia în ultima secvenţă îţi dai seama cu stupoare că te afli în faţa lui inciting incident, momentul în care începe în mod efectiv orice story clasic. F…ck. Ne-a făcut, ce să mai…

E inutil să spun că avem de-a face cu un film BUN, dar n-aş vrea să zăbovesc asupra calităţilor, fiindcă am o îngrijorare în legătură cu target-ul lui (şi mă refer în primul rând la zona noastră culturală). Da, are faze haioase (unul nu vrea să-şi facă numărul sado-maso fiindcă e prea multă energie negativă), are naturaleţe în câteva situaţii şi în dialoguri, are un început anemic de love love şi, evident piesa de rezistenţă: coregrafia (şi, să nu uit, dosul gol al lui Tatum, la care am auzit singurele „oh”-uri explicite în sală). Dar… Faptul că filmul se fereşte să se ancoreze afectiv, că nu adânceşte nicio dramă, asta nedumereşte publicul obişnuit cu clasica producţie hollywoodiană. Şi dezamăgeşte. E, practic, un film fără morală. Protagonistul nici n-o încasează, nici nu prosperă.

Oricum, Soderbergh şi-a mai spălat păcatele după Haywire, pe care l-am scanat în fel şi chip şi n-am găsit decât un action de proastă calitate.

Fază pe care nu pot s-o uit: cum netezeşte Mike de muchia mesei bancnotele boţite scoase din slip… Lol.

Notă: 8.5 (repet, e un film bine făcut, dar pentru cine ştie)