Maleficent – …Dar mai rău e fără rău

Maleficent – …Dar mai rău e fără rău

Aș putea să mă tai în pomeții tăi, îi zice Irene Adler lui Sherlock (Cumberbatch). Asta, că nu i-a văzut p-ai lu’ Angelina din Maleficent… Înțeleg că au vrut să-i dea un aer de Cruella lui Mrs. Smith, dar cred că au exagerat un pic. Până la urmă, dacă tot e socotită mare actriță, putea să sugereze pericol și fără artificii CGI (dac-or fi din alea, că nu mai poți ști în zilele noastre).

„Ajustarea” mi se pare acceptabilă numai în măsura în care producătorii au vrut un contrast între înfățișarea „fioroasă” și sufletul ei bun. Fiindcă Maleficent e – altfel de cum mă așteptam – fată de treabă, în cea mai mare parte a show-ului. Înainte ca Jolie să preia rolul, personajul e o zână bună, deși are, pe lângă aripi, coarne răsucite amenințător. Tipa zburătăcește prin pădurea ei fermecată, plină de – să le zicem – animăluțe, până când se îndrăgostește (fix ca proasta). Obiectul „pasiunii” e un orfan (întocmai ei, ca să vezi) care vrea să locuiască la castel. Când Maleficent împlinește 16 ani, primește în dar de la ăsta sărutul dragostei adevărate (chipurile). Apoi, ca să-i facă pe plac regelui în ideea că îl va succeda la tron, Stefan îi aduce acestuia aripile „iubitei”. Maleficent e foc și pară, numa’ gând de răzbunare și, când noului rege i se naște o fetiță, hop și ea să dea cu ursitul („blestemul”): în ziua în care va împlini 16 ani, fata regelui Stefan să se înțepe într-un fus, să cadă într-un somn adânc și să nu poată fi trezită decât de „sărutul dragostei adevărate” (Maleficent e, firește, ironică, având în vedere că între timp și-a făcut cunoscută pe wall amara-i înțelepciune, rezumabilă la „there’s no such thing as true love”.)

Scenariul reușește să fie – exact acolo unde nu e cazul – simpluț/ superficial și, în multe locuri, complex/ încâlcit-confuz. Să-l luăm pe antagonist, de exemplu. Nu înțelegem ce e în capul lui: a mințit-o perfid, sau a crezut doar c-o iubește, sau o iubește în sinea lui în continuare, dar setea de putere îi ține ocupat neuronu’, e copleșit de vină sau e convins că a făcut bine?… E un teribil secret, pe care posesorul lui îl va lua cu sine în mormânt.

Lucrurile se complică pe parcurs, când malefica realizează că îi e dragă copila, care încă nu e avertizată cine-i dușmanul no.1 și o iubește la rândul ei pe încornorată (deși, dacă stai să te gândești, e un pic creepy, un feeling tim burtonesc, straniu pentru Disney: Aurora cea numai zâmbet și candoare simpatizează și corbul lui Maleficent și alte potăi brrr din pădure). OK. Doar că trecerea de la iubire la ură și-napoi ar fi trebuit să fie dure ca un ciocan în moalele capului, ca niște revelații de seamă ce se vor. La asta adăugăm dialoguri neispirate, șablonarde sau, uneori, doar cretine.

E faină vulnerabilitatea Maleficentei cea cu inima sângerândă, dar răspunsul acesteia la rău nu e pe măsură, adică disproporționat, ca să nu avem, cum s-ar spune, doar un meci de ping-pong. E mișto și concluzia (pesimistă, în felul ei), atipică pentru Disney. Doar că ideea principală, cea a răzbunării, rămâne pentru totdeauna o Cenușăreasă.

La final, vocea naratoarei (adică Aurora, Frumoasa din Pădurea Adormită) ne spune: „Nu e chiar povestea pe care o știați, dar…” Dar mai bine tăceai.

Am tot respectul pentru Linda Woolverton, care a scris capodopere Disney, însă în cazul de față m-a nedumerit profund. Salutăm, de asemenea, debutul regizoral al lui Robert Stromberg, creator de efecte speciale la pelicule ilustre, și nu ne supărăm că multe personaje de aici aduc cu unele din LoTR sau El laberinto del fauno, dar așteptăm filme cu adevărat convingătoare.

nota_6Notă: 6

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult