Man of Steel – Unde eşti tu, Luthor, tată?…

Cu gândul tău cel rău, cu vocabula-ţi sprinţară… Mă faci să pomenesc panseul lu’ Cyrano, cu „ce mult iubeşte soarta o vorbă de duh”, că tu erai plin de ele. Duru’ Lex, sed lex, nene, ne mândream cu tine… Să laşi tu supererou să salveze Pământul de nişte din ăia care habar n-au pe ce lume au nimerit? Păi, iar ne jucăm de-a avengiărşii?

Înţeleg: e mai comod fără Lex. E greu să croieşti un villain cu o voce clară şi distinctă, să se facă auzit din noianul de jokeri şi contra-bonzi. Lex a rămas doar un nume (Lexcorp) pe un camion cisternă pe care noul Superman şi vrăjmaşu’ său şi-l pasează de parcă ar fi o minge de ping pong.

În plus, Lex ar fi generator de măcar zâmbet, dacă nu hohote de râs. Or buna dispoziţie e mai interzisă aci decât în The Dark Knight, aşa sumbru cum e respectivu’. E aşa o tristeţe, de zici că a murit căprioara lu’ Labiş a doua oară. Ce să mai zicem că relaţia Clark – Lois e romanţă pentru mai târziu. (Sigur, o să replicaţi că ei oricum tre să fie just friends, dar, com’on, era cool, în ’78, cum o zbura el printre stele şi gângurea ea în sinea ei şi cum suferea el şi întorcea timpul pe dos ca s-o salveze…)

Este enorm de povestit chiar şi numai despre ce modificări a suferit povestea din ’78. Intriga de pe Krypton e mai complexă: Zod îl hinghereşte pe Jor-el (tata lu’ S) că a făcut copil pe cale naturală, în timp ce Jor-el previne Consiliul că planeta se duce pe p… Ceea ce se şi întâmplă, iar tata lu’ S îşi trimite odrasla la cursuri în străinătate (uşor jenant să-l vezi pe S copil citind Platon). Direcţia e fundamental alta: în timp ce Jor-el cel „original” îi zice lu’ fi-su să nu se bage în istoria pământenilor, cel nou (un Russell Crowe destul de supărat) îi sugerează odraslei să reconstruiască rasa kryptoniană cu ajutorul nostru (de parcă noi suntem proşti).

Dar asta când e deja matur. Până atunci, Clark are puteri, dar nu le arată decât când e musai. Când o face, tatăl lui adoptiv (Kevin Costner) îi trage o săpuneală cu blândeţe (momente frumoase, altfel). Care tată îmi place şi cum îşi încheie socotelile cu viaţa: nu cu banalul infarct, ca în ’78, ci încercând să-şi salveze patrupedu’.

Sunt multe astfel de acţiuni şi stări mai deştepte în 2013. Ai zice că-s un fel de note de subsol ale unui supermanolog pasionat şi capabil. Printre ele: S-man învaţă să-şi educe simţurile, concentrându-se pe diferite aspecte. (Puteri care se pot întoarce împotriva ta, dacă nu le stăpâneşti.)

Deşi nu-l poate egala pe Luthor în rafinament, Zod e un anti- destul de convingător. Chiar îi înţelegi punctul de vedere, cumva te pui (şi) în pielea lui.

The Man of Steel e printre cele mai tenebroase superheros-uri, ceea nu-l scoate însă din categoria filmelor pentru adolescenţi. În schimb, filmările din mână şi detalii de indie (rufe pe sârmă etc.) plus tonul melancolic picurat în coloana sonoră de către Hans Zimmer îi dau o dimensiune în plus. Frumos. S-ar putea scrie jde pagini doar despre grafica, decorurile şi simbolurile de aici. Am reţinut figura lui S (care, nah, are 33 de ani, ca Mântuitoru’) cu braţele în forma crucii când îşi dă drumul dintr-un avion (paralelă posibilă cu viziunea lui Ioan al Crucii), faptul că S copil îşi pune o capă de Superman (autoreferenţialitate, fiindcă el încă nu ştie că e S şi habar n-are de costumul „lui”, pus la păstrare) şi tot felul de chestii de scos psihanaliza din sertar (Zod & co sunt închişi în nişte penisuri zburătoare – aluzie la falogocentrism). Salutăm, de asemenea, noua imagine a lui S: nu mai are chiloţii pe-afară ca Maicăl şi nici lanţ de cocalar cu kryptonită la gât.

Ca scenariu, e frumuşel (cu flashback-uri bine plasate) până fix la mijloc, când apar nasoii. Apoi, e un pic un alt film, destul de OK, deşi repetitiv pe zona de cafteală.

Nu sunt convins că l-aş revedea. Dar nu pot să nu-i apreciez nişte calităţi.

Notă: 8