Margin Call – In ciphers we trust

Margin Call – In ciphers we trust

Margin Call a fost tradus la noi Panică pe Wall Street. Dacă n-ai văzut trailer-ul, speri că birocraţii ăia care fac giumbuşlucuri cu banii muuuuultora s-au trezit cu o invazie de King Kong-i Transformerşi che guevarişti. Ori îţi închipui că au rămas fără hârtie igienică la toaletă sau şi-au amintit prea târziu că e ziua de naştere a şefului cel mare. Aş, de unde… E vorba de nişte parşive de cifre, care toată lumea ştie că sunt abstracte, dar ele se încăpăţânează să susţină că-s pe bune… şi dă-i şi distruge cariere, familii, vacanţe în Tahiti!

Faza e că nişte din ăştia care învârt cifrele au decis că tre să aerisească niţel compania golind-o 80%, iar printre cei puşi pe liber e şi mesia colapsului ce-i păştea din cauze de cifre neastâmpărate. (Aici intervin nişte vorbe precum „index de volatilitate” şi tare m-aş da deştept, dar, fie, le dau dreptate şi să mă fac c-am înţeles…)

Mişcarea seismică o ia de jos în sus, cutremurându-l până şi pe neclintitul, diabolicul John Tuld (Jeremy Irons), care dă strigare după trepăduşi (Kevin Spacey, Paul Bettany, Demi Moore) şi hai s-o soluţionăm… Cum? Evident, mârşav: salvăm poiata, restul raus. Drept reacţie adversă, personajele lui Spacey, Bettany şi Moore scotocesc în sinea lor după nişte feeling-uri omeneşti, îi apucă remuşcări, greaţă etc., mai protestează, mai înghit în sec şi se gândesc la vieţişoarele lor amărâte. Frumos. Săracu’ Will (Bettany)… Cu un an în urmă câştigase 2,5 mil dolari, din care, strângând cureaua drastic, a rămas doar cu 400.000. Triste creaturi, milionarii ăştia de pe Wall Street!

Sunt nişte succesiuni de secvenţe chiar frumoase: Spacey aplecat asupra câinelui său muribund, urmat de Zachary Quinto (în rolul tânărului Sullivan), în ochii căruia intuim dezastrul rezervat de cifre. Mai sunt şi alte momente frumoase, tot pe tăcute, cum ar fi portretul de câteva secunde al unei Demi Moore corporatistă scârbită de jegul pe care trebuie să-l învârtă zilnic for the greater good. Sau în final, o găselniţă extraordinară după părerea mea: un întreg tablou de familie făcut dintr-o singură trăsătură.
Ajutaţi de un dialog în spatele căruia ghicim un maniac al perfecţiunii, actorii joacă de parcă ar fi nu sfârşitul unei blestemate de companii, ci chiar sfârşitul lumii.

E primul lung-metraj al lui J.C. Chandor (zic şi io, de parcă aş şti cine e…). Poate nu e o capodoperă, dar e un film al naibii de serios, sobru, cu o ţinută impecabilă. Îl iert pentru „volatilităţi” şi alte chestii care n-au avut corespondent în mintea mea neprihănită de mizerii capitaliste. Din parte-mi, n-au decât să bage crize din astea cât încape. Atâta vreme cât le ies nişte filme ca ăsta.

Nota: 8.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult