masterminds-poster.jpgDeși după caz real (iar). Caz care ar trebui predat la orele de istorie, lângă alte exemple de șansă și/ sau prostie, precum bătăliile de la Agincourt sau Caransebeș: 17 milioane de dolari (cam 25, în banii de azi) într-un depozit, mai nepăziți decât cana de aur a lu’ Țepeș, și câțiva oligofreni care dau cu vastu’ și sunt prinși abia după câteva luni, pentru că sunt suficient de idioți ca să se lase prinși. 

Dacă afli că Zach Galifianakis joacă în filmul ăsta, mai ales în rol principal, deja știi la ce să te aștepți – în niciun caz la ceva care să aducă a realitate. Noi acceptăm convenția și mergem mai departe. Să încercăm un sinopsis. David (Zach), șofer pe dubă blindată, vrea o viață cu acțiune-adrenalină ca în filmele cu van Damme, își imaginează jafuri din care iese erou. Are, însă parte de monotonie și de o logodnică, Jandice (Kate McKinnon), genul cu care n-ai vrea să rămâi singur într-o încăpere, mai ales dacă în preajmă se află obiecte contondente. În timp ce acasă e terorizat (subtil, ce-i drept) de Jandice și viitoarea soacră (altă apariție sinistră), la serviciu, blonda coaptă și flirtândă Kelly îi stârnește romantismul. Kelly e dată afară în curând și intră în anturajul unor pierde-vară conduși de Steve (Owen Wilson), care va profita de David, prin Kelly, să ajungă la bănuți. 

La cum se desfășoară, scenariul te avertizează de la bun început că n-o să ai parte de răsturnări de situație și chestii imprevizibile: e clar că David va lua țeapă, va suferi și, în final, va triumfa. Că tot ce contează mai mult sunt gagurile. 

Care nu sunt toate chiar la prima inspirație și, lăsând deoparte obligatoriile scârboșenii (diareea în bazin, părul de pe c...r etc.), în context, unele chiar sunt reușite. Steve/ Owen explicându-i lui Kelly beneficiile vieții în penitenciarele americane/ mexicane, mai mai crezând el însuși ce spune, în încercarea de a scăpa de sentimentul de vină, de responsabilitate – o fază drăguță. Kelly spunându-i, prin telefon, unui recepționer că dacă sunt trei oameni care corespund descrierii ei, atunci să le transmită tuturor că „cineva vine să te omoare” – Woody Allen ar fi fost satisfăcut de bucățica asta, să fi fost a lui. Apreciez, pe de altă parte, absența prostului gust agresiv din comediile recente și faptul că scălâmbăielile nu sunt întotdeauna gratuite. Și, da, împunsătura la mentalitate: copiii lui Steve sunt urâți, iar părinții recunosc asta. (Steve către killerul Mike: nu vreau să vorbim despre asta de față cu copiii./ Mike: Ah, deci despre ei e vorba...) Exact: să spui că toți copiii sunt frumoși și deștepți înseamnă să-i fi uitat pe ăia care ți-au făcut viața amară în propria-ți copilărie. 

Galifianakis știe cum să te facă să-ți fie milă de personajele lui: tot e ceva, chiar dacă nu reușești să te pui în pielea lui prea des. Relația David-Jandice e, deși prea puțin exploatată, neașteptat de amuzantă: în ciuda unidimensionalității personajului, McKinnon reușește să fie una dintre cele mai antipatice logodnice din filme, asta și datorită faptului că Zach e o victimă bunicică. 

Apariția killerului psihopat Mike (Jason Sudeikis) ar fi trebuit să creeze suspans, dar nu face decât să iște nedumeriri și cel mult câteva zâmbete: Mike și bucățica lui de poveste sunt neconvingătoare chiar și într-o astfel de comedie, unde, la început, David își trage din greșeală un glonț printre fese. Și, apropo de confruntări, evident, ne-am fi dorit să vedem mai multă inițiativă din partea „villain-ului” Steve (un Owen aproape irosit degeaba). 

O comedioară fără pretenții, deloc originală, dar cu ceva farmec, feel good. Poate nu merită 6, dar fiindcă e mai bun decât We’re the Millers, îi dau o jumătate de punct mai mult decât ăluia.   


Notă: 6 

nota_6.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 06.10.2016 15:32 Cronica de film

National Cinematografic