Maya the Bee Movie (2014) – Luați-vă glicemia înainte!

Mai puțin convingător la nivel ideatic și narativ, MBM te gâdilă plăcut pe nervi: stupul, pajiștea și alte elemente de decor (cu foarte mici excepții) arată precum camera pe care i-o pregătești în vis viitorului copil sau (dacă ești vreun pofticios) precum un palat al cofetarilor. Mai că mi se făcu poftă de miere… Dar asta nu e tot, fiindcă, la nivel foarte basic auditiv, ai parte de alte desfătări: bâzâielile, chițăielile, chicotelile, wow-urile eroinei sunt adorabile, făcându-i loc imediat acesteia printre cele mai simpatice personaje din desene. Pofticios/-oasă sau nu, îți vine s-o mănânci cu tot cu aripioare și antenuțe. 

Chiar cu aceste date, MBM nu se vrea un blockbuster: nu ține să apeleze la innuendo-urile și glumițele destinate tăticilor și mămicilor și nici nu-i suprasolicită pe cei mici cu păruieli și urmăriri ultracomplicate. Suspansul e lăsat între limite moderate, psihologia personajelor (chiar și în cazul răilor) nu depășește nicăieri nivelul vârstei de aur, când naivitatea e cea mai frumoasă (3-6 ani). Poate scenariștii nu se amuză ca la un Shrek, dar pot avea satisfacția că au făcut totuși o treabă profi. 

Cum ziceam, narațiunea nu strălucește la fel de tare ca auriul ăla omniprezent în imagine, dar rămâne una decentă, fără găurele, fără incongruențe flagrante – poate cu excepția faptului că în prima jumătate se bate prea mult apa în piuă apropo de datorie-libertate, de cine ce loc are în stup. E acolo un ton pedagogic prea insistent, parcă: micuța Maya, abia născută, are chef de joacă și alte blestemății, iar adulții îi tot explică ce NU fac albinele (nu cântă, nu se distrează, nu pun întrebări etc.) Bine că nu se zăbovește în cazul „adevăratei” învățături, din final. 

Povestea, nu foarte originală, aduce în scenă un virtual conflict albine-viespi, pornit de la dispariția lui royal jelly, o chestie de care depinde viața reginei-mamă. Consiliera acesteia, Buzzlina, cu un aer de Cruella și cu boală pe viespoi, urzește și pune stupul la cale. Expulzată pe motiv de neascultare, Maya, care ba se revoltă, ba suferă că nu-și găsește locul/ rostul, își face noi prieteni: Willy, un albinoi fricos, o lăcustă cântăreț (care, ca autoironie, caută versuri mai puțin siropoase) și un pui de viespe educat în spirit apaș. Ca să vezi că rasismul și xenofobia învățate la școală (și de albine, și de viespi) nu funcționează în cazul lor. 

Conflictul e foarte light pe oriunde se iscă: în afară de războiul care tot șovăie să înceapă și care ar trebui să arunce în luptă prieteni în tabere adverse, ne speriem un pic de o molie uriașă și de niște lilieci, dar nu foarte tare, îi dăm cu tifla unei păienjenițe-bunicuțe și nu ne pasă cu adevărat de marele bau-bau, legendarul Gorgo, despre care se zvonesc lucruri nu tocmai plăcute. (Gorgo, evident, de la Gorgona și figurinele folosite de părinți în antichitate să sperie copiii neascultători. Un alt nume cu conotații interesante e cel al adjunctului Buzzlinei: Crowley, cu trimitere la celebrul ocultist.) 

Nelipsitele personaje secundare (sidekicks/ trouble makers) sunt aici doi furnicuți aiuriți, Arney și Barney, pe cât de plini de zel și dornici de afirmare, pe atât de nătărăi. Nu sunt printre cele mai memorabile, dar măcar sunt proporționale cu restul personajelor, căldicele. Bine că energia și „dilemele” (sincere) ale Mayei mai atenuează din toropeală.  

N-am vrea ca toate desenele să fie așa senine, cumințele ca ăsta, dar, din când în când, merge. 

It’s so cuuuute! 

Notă: 7