maze-runner-the-scorch-trials-511280l.jpg Fă-i să râdă, fă-i să plângă și, cel mai important, fă-i să aștepte, cum zicea un autor american, Damon Runyon. Pe a treia parte a principiului s-a bazat Lost și de aia a rezistat atâta, până când nu l-au mai urmărit decât masochiștii. Cu o idee similară a debutat și Maze Runner: niște adolescenți amnezici lăsați într-un loc izolat, „Poiana”, înconjurați de un labirint periculos, din care încearcă să înțeleagă ceva, eventual teferi. La „capătul” labirintului îi așteaptă o surpriză: au fost doar cobai într-un experiment din care n-au timp să înțeleagă nimic. Nu că ar fi ceva de înțeles: e prea complicat, oricum, și, dacă n-ai uitat despre ce e vorba, în partea a treia te aștepți la un voice over care să înceapă cu: „previous on Maze Runner...” Deocamdată, marea întrebare care ne frământă e: chiar aveau nevoie de ditamai labirintu’ și să chinuie niște copii cu el în timp ce ei bagă pufuleți și urmăresc toată tărășenia pe monitoare? (Da, știu, e adaptare, dar problema rămâne.) Dacă era pentru distracție, înțelegeam, dar neee, ar fi semănat prea tare a Hunger Games. Nu-i nimic, așa (cum decurg lucrurile începând din a doua parte) arată a Divergent.

Sincer, marea „surpriză” din finalul lui Maze Runner mi-a lăsat un gust amar: e trasă de păr și e un fel de a trișa, doar ca să continue o serie despre care intuiesc că a fost clădită pe nimic solid. Când un film (fie el și parte dintr-o serie) se termină cu un final care ar fi putut fi oricare altul dintr-o sută, nu e corect. Din fericire, finalul lui Maze Runner: The Scorch Trials e unul mai cinstit. Din nefericire, îi lipsește forța. Așa cum întregii acestei a doua părți îi lipsesc misterul și suspansul, ceea ce te ținea, de bine, de rău, în scaun la prima. Au tras de plapuma peste cap și au rămas cu picioarele dezvelite.

A nu se confunda misterul cu confuzia, care se strecoară cu răutate în poveste, doar ca să întrețină incertitudinile eroilor, care nu mai știu pentru ce luptă. În primul film, luptau pentru propria piele și ca să iasă din închisoarea labirintului. Au nimerit ei într-o închisoare mai mare? Poate, dar mizele s-au încurcat rău. E foarte greu să te pui în pielea eroilor, fiindcă nu mai știi dacă dreptatea e de partea ta: dilemele morale sunt vitale, dar până la un punct. „Îmi e dor de Poiană”, spune, într-o pauză de hăituială, unul dintre adolescenți. Și nouă, am adăuga.

Amnezia e una dintre cele mai ieftine gimmicks – și dintre cele mai delicate. În goana după suspans, Maze Runner uită că a uitat și că asta ar trebui să doară. Și, să-ți recuperezi trecutul e prioritar – e ceea ce te definește. Când o vezi pe amnezica Geena Davis (The Long Kiss Goodnight) ce minuni face cu un cuțit, trebuie neapărat să afli de unde are skillșii respectivi. It’s that simple.

Nu dezvălui nimic nimicuța din plot, fiindcă oricât de puțin aș face-o, stric surpriza celor care vor să vadă filmul. (Îi sfătuiesc să se abțină și de la trailer.) Ce pot să spun e că avem reunită aceeași echipă, în care suricata de Thomas are principalul cuvânt (cam în detrimentul restului), se mai alipesc câțiva (stereotipi și cvasianonimi) și, la un moment dat avem unul-două personaje pitorești, care nici ele nu respiră prea larg. Nici nu prea au cum, fiindcă, în bună tradiție Maze Runner, avem 80% fugăreală. Restul, chestii mai mult sau mai puțin explicate.

Foarte puține link-uri spre vechiul Maze: te bucuri nespus când Thomas scoate statueta primită de la Chuck – că-i cu emoție, dar cam atât. Relația acestuia cu Minho n-are timp să se dezvolte, iar cea cu Teresa putea fi mai intimă (în sens general, nu vă gândiți la prostii).  

„Bocitoarele” (grievers) semiautomatizate din primul Maze sunt înlocuite de mai banalii zombies (printre care semnalăm o nouă specie, interesantă, o să vedeți). O chestie de oportunitate – să le dăm ce știm noi că le place? Mie așa-mi pare, ca și restul ingredientelor: ecouri din seria Alien, o palidă paletă coloristică împrumutată din Mad Max, niște acțiune în blocuri dărâmate parcă preluată din San Andreas, peisaj cu podul Golden Gate îngropat în nisip. Și o insignifiantă tentativă de umor.

O a doua parte a unei povești care (încă) nu are un centru de gravitație. În rest, o șaorma cu de toate. Pentru stomace foarte tinere, care mistuie repede.

 

Notă: 6 

nota_6.jpg



Scris de Stefan | Friday, 11.09.2015 00:21 Cronica de film

National Cinematografic