Micmacs à tire-larigot – Victimele colaterale se răzbună!

Micmacs à tire-larigot – Victimele colaterale se răzbună!

Jeaneeee, ce făcuşi, Jeane? Îţi luaşi permisie cinci ani şi te întorsei cu un glonte în cap?! Asta e poveste, bat-o cinemaua s-o bată? Să ne fie cu pardon, Jeane. Atâta amar de ani şi doar atât?! Şi în răstimpul ăsta nu găseai un ţambalist mai de Doamne ajută? Te certaşi cu de-alde Badalamenti şi Tiersen sau te-ai zgârcit la bănuţi?

Acum, ce e drept e drept: cel mai prost film al lui Jean-Pierre Jeunet e totuşi unul dintre cele mai bune care rulează acum la noi. Dacă eşti fan Jeunet, trebuie să-l vezi. E ca treaba aia cu şi la bine şi la greu. Dacă habar n-ai cine e Jeunet, ia-ţi mai întâi un DVD cu oricare alt film al lui, chiar şi cu Alien 4. Toate filmele lui sunt de la excepţional în sus.

Micmacs e filmul întâlnirilor fericite şi nefericite. Ca de pildă, întâlnirea dintre piciorul tatălui lui Bazil şi o mină antipersonal, întâlnirea dintre capul lui Bazil şi un glonte care freca atmosfera prin zonă şi, în fine, întâlnirea lui Bazil cu o gaşcă de weirds cum numai capul lui Jeunet putea să născocească. Ca şi în Amélie, hazardul e cel care declanşează povestea. E un fel de butterfly effect derulat sub ochii tăi. Lucrurile mici declanşează catastrofe şi victimele colaterale fac pagubă la greu.

Bazil, un vai steaua lui, dar care ştie pe de rost The Big Sleep, descoperă întâmplător pe cei responsabili de moartea lu’ babacu’ şi de prezenţa plumbului din ţeasta proprie. Îşi adună gaşca şi porneşte războiul cu marii magnaţi ai armelor. Care şi ăia sunt nişte freaks de te apucă frisoanele: unul dintre ei colecţionează, printre alte goodies de acelaşi gen, inima lui Ludovic al XVI-lea, molarul lui Marilyn Monroe şi aşteaptă să-i sosească ochiul lui Mussolini.

La Jeunet, ăsta e un mod subtil de a spune că francezii sunt nişte inculţi, care îl confundă pe Rimbaud cu Rambo (fonetic, identici în pronunţia franceză). Şi noi spunem la fel: sunt nişte inculţi, că altfel mahărul ăla ar fi comandat instrumentul lui Terente sau căciula de merinos a lui Ceauşescu.
Pentru că băieţii se pun cu ditamai lorzii războiului, îi fac prin învăluire, ca nişte adevăraţi ninja ai imaginaţiei. Imaginaţia e printre lucrurile care a rămas în erecţie maximă la Jeunet în Micmacs.

Filmul implică o teză: fiecare e responsabil şi va plăti pentru ce face. Faci arme, n-are importanţă că nu le foloseşti, eşti un jeg şi vei fi şters. Or, tezele întotdeauna put. Pentru că a trebuit să se ţină de nas, lui Jeunet nu i-a ieşit treaba ca până acum. În rest, repet, e poate cel mai bun film care rulează în acest moment la noi.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult