Mirror, Mirror – Albă-ca-Zăpada învaţă alba-neagra!!!

Ce sunet a fost ăsta?! Ups, e maxilarul meu de jos căzut pe podea la văzul superbului exemplar de Snow White (Lily Collins), cu privirea-i sfioasă şi zâmbetul dulce-ghiduş! Genul pe care îl adoră piticii de pretutindeni (că e vorba de puştiulici, pitici de grădină sau bărbaţi al căror ideal nu e tocmai femeia din Sex and the City). Noroc că în film se menţionează răspicat că Alba tocmai împlini 18-le necesar (că dacă te iei după Grimm, care îi dăduseră doar 7 anişori, hm…).

Această icoană-ntr-un altar s-o pui (cum zice poetul) are ca duşman pe, probabil, cel mai plăcut-simpatic personaj feminin negativ, Regina întruchipată de Julia Roberts. O să ziceţi că-i puţin, dar uneori puţin e de ajuns: deci, avem o Albă care-ţi ridică glicemia instantaneu, o maşteră haioasă (şi, da, pretty milf), un prinţ nătărău, uşor îngâmfat, dar inimos şi bun spadasin, cu zâmbet Colgate, care, amplasaţi într-un spaţiu marca Tarsem Singh, dau ca rezultat o feerie delicioasă. Restul nu contează atât de mult. Dacă vă duceţi la film pregătiţi pentru o producţie cu final bollywoodian (apoteotic, în acorduri indiene), atunci nu veţi strâmba din nas. It’s for fun only. Mirror, Mirror e ca baclavaua: n-are nutrienţi, dar e bun la gust. Merge o dată la nu ştiu cât timp…

Cu toate că bancurile nu sunt dintre cele mai alese, există momente amuzante, pentru un gust general. Cei 7 pitici, bandiţi la drumul mare, atacând pe catalige? Ha! Pe lângă asta sunt cel puţin două momente drăguţe, care frizează clişeul fără să aibă aerul supărător de în-loc-de-altceva-mai-bun: momentul confruntării (amoroase) în spade Prinţ-Albă şi, cel anterior, în care piticii o antrenează pe cea cu gura ca fraga să devină spaima oamenilor cinstiţi. Printre lecţii e şi, da, alba-neagra! Sau, când regina îşi face masca de frumuseţe printr-o tortură înfiorătoare şi, cu feliile de castraveţi pe ochi, îi zice slujnicei: „Te simt cum zâmbeşti!”… Un banc simplu, dar elegant în context.

Cu toate că filmul nu e mind bending, cei cu aplecare spre teoria arhetipurilor a lui Jung s-ar putea să se oprească un pic în faţa oglinzii de aici, o scorneală foarte inteligentă. Oglinda e, de fapt, Regina însăşi sub o altă formă, mai precis, un fel de eu adânc care îi spune adevărul despre toate şi o avertizează asupra pericolelor pe care le implică acţiunile ei excesive.

Scenariul nu e chiar să te apuce tusea, decorurile sunt minunate, piticii sunt haioşi (ce bună idee să bagi midgeţi în loc de cine ştie ce plictiseală de CGI!)…

Toate, în tot, un film înţelept. În orice caz, Singh a făcut treabă mai bună decât la Immortals.

Notă: 7.5 (e de văzut cu (toată) familia, după o zi istovitoare, când n-ai chef de abisalităţi)