Miss Julie – Noaptea (de Sânziene) e un sfetnic chiaun

„Ești dezgustător ca un șobolan. // Atunci, fugi cu mine.// O s-o fac.” Un dialog care ar putea rezuma tot filmul adaptat de Liv Ullmann, actrița preferată a lui Ingmar Bergman, după piesa lui Strindberg. Mai dragoste cu năbădăi ca aici rar găsești…

Personajele interpretate de Colin Farrell (lacheul John) și Jessica Chastain (cuconița Julie) nu se pot hotărî până în final (și acolo e discutabil) cine de cine s-a îndrăgostit (în sensul ăla, „adevăratu’”), trecând, din două-n două rânduri, de la iubire la ură, de la josnicie la altruism, de la venerație la dispreț și înapoi. Amețești cu capu’. Dacă la asta mai pui și că al treilea membru al triunghiului amoros, bucătăreasa Kathleen (interesanta actriță care a făcut pe precog-a în Minority Report) are mult mai multe de spus (mai ales nonverbal) decât în piesa originală, ești în plină furtună sufletească.

Tre curaj să pui în peliculă, fără majore modificări, o piesă menită unui public care nu suferea de ADHD, precum cel de-acum: două ore aproape numai dialog (care presupune și retrospecții, ca să nu vă închipuiți c-o să vedeți faptele anterioare „pe viu”) e o mare încercare pentru receptorul contemporan. Nu că asta ar fi grija principală a regizoarei atât de tributare maestrului ei, Bergman. N-am văzut nicio punere în scenă a Domnișoarei Iulia, dar am citit-o, așa că mă bazez doar pe asta în cele ce urmează.

Ullmann a ales o locație (un conac superb, cu împrejurimi și mai și) pe care o exploatează, atât cât i-o permite litera, într-un chip care creează o atmosferă dreamy, melancolică, cu multe elemente simbolice (recluziune-evadare etc.). În acest cadru are loc povestea nefericitei Iulia, orfană de mamă, pe care a iubit-o, așa cum reiese dintr-un cadru frisonant, bergmanian, unde ea, fetiță, îmbrățișează patul gol al acesteia. Sunt două absențe: mama, moartă, continuă să-i bântuie spiritul și să-i impună o revoltă feministă avant la lettre (aici, mesajul lui Ullmann mi se pare clar), în timp ce tatăl, reprezentant al legilor patriarhale, este doar plecat, dar întoarcerea lui iminentă (sugerată printr-un simplu sunet de clopoțel) va aduce un deznodământ dureros. „Legea” a fost încălcată, cineva trebuie pedepsit.

„Romance”-ul Julie-John are loc în noaptea de Sânziene (Midsummer), când, teoretic, transgresarea limitelor sociale este permisă: domnișoara dansează alături de slujitori, dar ajunge să flirteze cu chipeșul John, pasiunea se aprinde, „visul unei nopți de vară” se transformă rapid într-un coșmar. Un joc al seducției, în care se schimbă măști, un joc al dominației, în care fiecare vine cu atuurile proprii, cu propriile-i vulnerabilități, în care, într-un moment apar iluzii și speranțe, ca momentul următor să fie înlocuite de disperare, spaima de a pierde tot, inclusiv șansa la mântuire, și un – iarăși – bergmanian sentiment al singurătății, al lipsei de apartenențe. Ullmann lărgește dimensiunea tragică a personajului. Finalul, aluziv, deschis, la Strindberg, este explicit și, printr-o mișcare genială, legat de început, de momentul inocenței.

Fiindcă, de data asta, povestea are loc nu în Suedia, ci în Irlanda (1890), Colin își exersează accentul cu mare vervă și își joacă rolul de macho sentimental cât poate de bine. Însă, prestația lui e de departe eclipsată de minunata Chastain. Ca să scăpăm o mică bârfă, a fost aleasă probabil și fiindcă seamănă fizic cu Liv cea din tinerețe.

Un film greu de urmărit și de mistuit pentru cei care nu prea dau pe la teatru (stați liniștiți, fac și eu parte din categoria asta, deși nu mă mândresc). Dar, în același timp, o adevărată gemă pentru cei care au răbdarea să citească printre rânduri, să descopere sensuri etc.

Notă: 8