Mission Impossible: Ghost Protocol – Din Rusia până-n Mumbai, tot mişelu’ strigă „vai”!

Fiindcă, după şase anişori de pauză, Tom Cruise, acest Benjamin Button care întinereşte la contactul cu acţiunea, reia imposibilele, împărţind adrenalină mai ceva ca Becali bănuţii la colindători!

Ca să zic o cârcoteală înainte să dau cu lauda… Problema cu M:I4, din pdv-ul meu, ar fi că procesul de întinerire e, pe alocuri, cam accelerat: pe partea de feeling, se tinde periculos spre infantilism. M:I4 este, faţă de M:I3, un fel de Spy Kids for adults. Adicătelea, parcă nu-ţi mai pasă că moare unul, altul, dacă şi-a mâncat cerealele de dimineaţă etc. În M:I3 îl vedeam pe acţionaru’ Tomiţă cum suferă intens şi neputincios în faţa priveliştii în care un gun nemernic e aţintit spre căpşorul iubitei/ soţiei. (Care, foarte frumos din partea scenariştilor, apare şi ea în M:I4. Doar că la spartu’ târgului. Secvenţa de final încearcă s-o dreagă pe partea asta, dar frumos ar fi fost ca feelingu să se împletească cu acţiunea.)

Ar mai fi o cârteală, minoră: brat moi, Thomas Cruise Mapother IV, toată stima, dar dacă tu gavareşti cu accentul ăla în piaţa roşie cea adevărată, te spulberă ăia cu katiuşele de la primele slove!

Şi acum, de bine… Acţiunea e tare frumos aşezată, first. Nu numai că e plasată în locuri unde unii nici nu visează să ajungă (Dubai, Mumbai), cât faptul că ai, de multe ori, senzaţia că eşti prin preajmă, măcar că dai de şase sau încerci să-l prinzi pe Tom de picior când cade de pe Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume (îi cred pe alţii).
Gadgetăria (cu excepţia deja banalei măşti care te transformă în cine vrei tu) e de miracole. Faza în care, pe un hol lung (sau „rusesc”, cam tot aia) din Kremlin, Tom & Simon Pegg bagă un ecran hologramatic cu ajutorul căruia poa’ să înainteze nevăzuţi chiar sub nasul paznicului… Te face, nu-i rezişti! Iar clasicele acţiuni paralele (gagica cu seducţia la recepţie, spionu’ cu cotrobăitu’ în chestii pe care stă scris „pericol de moarte” etc.) sunt bine drămuite.

Pe scurt, povestea e cam aşa… Hendricks, un savant suedez scrântit, supărat că Nobelu’ e de export, are ideea să dea refresh la planetă cu nişte bombici. Că prea suntem mulţi şi, uite, ăla micu’ al lui nu poa’ să se dea şi el cu skatu’ de atâţia boşorogi şi maşini… Şi, în dorinţa lui de a răzleţi drastic populaţia, pune mâna pe nişte coduri de nucleare. Până aici! Atât! Că vine Tomiţă şi spulberă, nene!…

Partea incitantă e că Tom&co sunt pe barba lor, că li s-a pus în cârcă un atentat la Kremlin, sunt decuplaţi de la sursă şi tre să stea pe bateriile proprii. Iar primejdia vine din mai multe părţi, inclusiv de la un rusolan care face clăbuci de fiecare dată când Tom o şterge englezeşte chiar de sub nasul lui.

Dialogurile sunt cam subţirele, iar umorul e confiscat aproape în întregime de Simon Pegg, nerdu fricos şi haios de care are nevoie orice echipă respectabilă de spioni.

Dar ce atâta… Care vrei acţiune să n-ai aer, M:I4 e soluţia!

Notă: 7.5