Monsters University – Ne vedem la altă sesiune?

Monsters University – Ne vedem la altă sesiune?

Fi’ncă universul e, cum bine ştim, în expansiune, din 2001, anul apariţiei lui Monsters Inc., până azi, toate s-au lungit, lăţit şi… diluat. Monsters University se supune şi el inexorabilului legii cosmice.

Nu, acu’ pe bune… Primul film cu blănoşi şi gelatinoşi, pe cât de non-sexy, izolaţi de context, pe atât de convingători în posturile lor, a fost un triumf. După standardele mele, bate la fund Toy Story, având, faţă de acesta, poate nu o poveste la fel de solidă, dar una mai fermecătoare, mai savuroasă. Şi – ceea ce contează: originală, imaginativă. Să întreţii energetic un oraş cu ţipetele ţâncilor? Ha! Ai din start un sâmbure de comedie neagră-amăruie minunat. Iar soluţia din final reprezintă o apoteoză nu numai logică, dar şi o încheiere completă, etanşă. Un sequel ar fi fost o poveste nouă, diferită.

Şi atunci, ce s-au gândit băieţii? Hai să facem un fel de prequel. Bine. Despre cum se naşte prieteşugu’ între ochioasa biluţă verde pe scobitori Mike şi Sully cel blănos şi colorat ca de festival cu transexuali. Bine. Şi-i plasăm într-un campus studenţesc cu tot ce presupune. Mmmbine. Şi-i facem să viseze că o să ajungă într-o zi mari „sperietori”. OK, altceva? Păi, cam ăsta e filmul. Ai dorinţa, ai obstacolele şi o mică răsturnare de situaţie în final… în negativ. Bad, bad, bad.

În primul M, o avem pe Boo (care, da, seamănă cu Agnes din Despicable Me, sau mai bine zis invers, dacă o luăm cronologic), punctul nevralgic şi trouble maker, şi pe Randall, unul dintre cei mai scârboşi villain-i din desene. (Cred că am mai spus-o cu o altă ocazie: creatorii lui Randall nu par străini de teoria reptilienilor…) OK, Boo e unică. Dar Randall invizibilosu’? Ce-au făcut din el? Apare doar să dea bineţe. Locul lui a fost luat de o arătare tristă, decana Hardscrabble, a cărei motivaţie să-mi iasă trei ochi în plus dacă o văd. Tot mă aşteptam la un ta-na-nam, la o revelaţie, la o traumă din copilărie sau un gând-de-cucerire a Disneyland-ului. Ni’ca.

Toată treaba cu frăţia de campus, tocilari vs. golănaşi, fentează cu mare greutate locurile comune şi clişeele şi reuşeşte uneori să plictisească. Probele la care participă eroii noştri nu-ţi dau niciun frison şi se termină aşa cum te aştepţi. O poveste corect construită, dar absolut banală.

Tot ce rămâne din primul M e umorul duios, matur, fără gaguri inutile, şi ironia subtilă. Nu te hăhăi, te amuzi rafinat.

Dezamăgire…

nota_7Notă: 7

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult