Morning Glory – Un (Harrison) Ford dezumflat la toate roţile de către un entertainment scârbos!

Morning Glory – Un (Harrison) Ford dezumflat la toate roţile de către un entertainment scârbos!

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge… Dar cine îşi bea (în mare zor) prima cafea la 2 AM?! Nu poate decât să ajungă la 9 sau producător la emisiunea matinală – prin aceeaşi zonă…

E cazul lui Becky Fuller, cea mai entuziastă prezenţă feminină de pe ecrane din ultima vreme, atât de entuziastă încât dacă nu te molipseşte măcar preţ de un zâmbet, ar trebui să te cauţi.

Cum se întâmplă nu numai în filme, fervoarea ei este invers proporţională cu apatia, dezinteresul şi reaua voinţă ale celor din jur. Şi, cum e de aşteptat, cei de care depinde în mod direct sunt cei mai najpa. Astfel, prinde o prezentatoare la (meno)pauză, în timp ce coprezentatorului, un fetişist antipatic (oare or exista şi fetişişti simpatici prin filme?), îi sclipesc ochii la pantofiorii ei.

Becky îşi începe noul job cu noduri în gât, dar foarte curând taie noduri gordiene şi începe să-şi manipuleze colegii mai ceva ca Bonaparte pe soldaţi. Când are un pic de timp liber (adică între două certuri cu prezentatorii), se destinde izbindu-şi bretonul drăgălaş de pereţi. Romance-ul care se arată la orizont cam rămâne acolo, păstrând o distanţă respectabilă faţă de mica furie workoholică.

Una din primele isprăvi e concedierea perversului. Pe care trebuie să-l înlocuiască şi n-are cu cine, evident. Până îi vine năstruşnica idee să-l bage la matinal pe Mike Pomeroy (Harrison Ford), un fel de Cătălin Radu Tănase (la o scară de 1 la 1000). Mike tocmai fusese trecut pe banca de rezerve, însă tre să-şi justifice salaru’. Aşa că e bun de şantajat.

Monstrul sacru (un jurnalist mai premiat decât 10 regizori bunicei) nu rezistă în faţa geniului PR al zglobiei, ultrasimpaticei Fuller şi se mişcă haotic sub ploaia de lovituri precum ciclopul orbit de Ulise. Fiindcă profesia se întinde ca nesimţita şi în viaţa personală, îi găseşte pe ea dând-o frecvent în bară şi pe el luând barurile la rând şi de la capăt. Între ei, se naşte o relaţie specială, care fentează cu abilitate câmpul minat al clişeelor.

Implementat într-un show a cărui specie a dispreţuit-o toată viaţa, Pomeroy încearcă zadarnic să facă faţă (tristă) şi să bage ştiri de ora 5, fiind înghiţit şi mistuit la grămadă cu toţi, în acelaşi cocktail scârbos. Când îşi dă seama că sufletul emisiunii (adicătelea fâţa bretonată) chiar are suflet, şi nu un ego exacerbat, ca în cazul borderlinelor din biznis, Mike începe să mai dea jos din scoarţă.

Un Ford (aproape) de colecţie, cu un rol care scoate din el tot sictirul de care e capabil Indiana Jones după juma de secol de carieră şi o (încă) tânără (mai mult decât) promiţătoare, care galvanizează celelalte roluri peste cerinţele scenariului: e suficient pentru a primi un vot pozitiv.

Pe lângă asta, scenariul Alinei Brosh McKenna (The Devil Wears Prada), unde micile clişee sunt ascunse de felii veridice din viaţa de televiziune, dă armătura unui clasic al genului. Lui Billy Wilder i-ar fi plăcut să spună „action” pe scriptul ăsta.

Una peste alta, Morning Glory este un show înviorător. Merită încercat.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult