My Bloody Valentine – Not My B Movie

My Bloody Valentine – Not My B Movie

Care ar fi diferenţa dintre un film prost şi un film prost care se vrea prost? Filmul prost e prost fiindcă e prost, pe când filmul care ţine neapărat să fie prost are şansa să fie mai prost decât un film prost, fiind atât de prost încât nici nu-ţi dai seama că e mult prea prost ca să fie prost. My Bloody Valentine ratează la câţiva stropi de sânge să fie exact ce-a vrut să fie: un film prost. Un film de categoria B cinstit, adică prost. Fiindcă este, doar că nu-i după el.

Dacă vă legaţi de mine că vă derutez, luaţi filmul la vizionat şi pe urmă mai discutăm.

Să vă zic, pe scurt, cum stă treaba. Într-un accident de mină, un miner, Harry, o ia razna şi îşi hăcuieşte ortacii. Ajuns la spital în comă, îşi aminteşte că e ajun de Valentine’s Day şi ne oferă tuturor un spectacol pe cinste: masacrează personalul medical şi ne lasă nişte inimioare pe oglindă scrise cu ce-a găsit şi el, adică sânge. După care se grăbeşte la locul de muncă, unde e deranjat de nişte adolescenţi, pe care îi termină artistic, în afară de vreo 3, lăsaţi să tragă învăţămintele. Vine poliţia, hands up, Harry dispare ca Houdini. Şi reapare fix peste 10 ani, să sărbătorească Valentine’s în orăşelul lui drag. Doar că acum unii îşi închipuie că mr. Târnăcop e mort şi că ăsta negru care respiră greu prin masca aia de gaze e altul, care vrea să le alunge turiştii inexistenţi. Reapariţia killer-ului coincide cu revenirea fiului proprietarului minei, care scăpase la milimetru de ascuţiş cu 10 ani în urmă.

Filmul e fabricat după cea mai banală (= de succes) reţetă de horror din anii 80. Asta cam până pe la mijloc, când încep lucrurile să se complice. Script plat, personaje plate, acting idiot, măceluri de decor. (Pentru fanii Saw: nu vă uitaţi, că plângeţi – după bani, fireşte.) Ai exemplarul perfect de horror soft la care să te duci cu gagica proaspăt agăţată. În niciun caz cu tovarăşa de viaţă. E genul de film la care să te destinzi şi să întinzi mâna pe după umerii partenerei impresionate sau care face pe impresionata, doar ca s-o iei în braţe, protector.

Fete frumuşele (the average pretties), flăcăi simpatici, la şezătoare. Pac apare bau-bau, căruia nu-i plac nici fetele drăguţe, nici flăcăii de treabă şi, clar, vrea să schimbe situaţia. Flăcăii încearcă să facă pe vitejii şi se scapă în pantaloni, fetele îşi schimbă radical machiajul şi coafura în urma intervenţiei brutei lipsite de gust. Restul sunt chestii total nesemnificative.

Eh, MBV îşi închipuie probabil că horror-ul clasic e într-un impas şi încearcă să-i dea un brânci evolutiv cu niscai scheme. Rezultatul e că gore-ul (pentru care plăteşti biletul) trece pe planul doi, la volan instalându-se un thriller psihologic de doi lei. Din „fereşte-te de târnăcop!” devine „cine naiba i-a dat lu’ ăsta târnăcopu’?!” Ce ţi-e şi cu interdisciplinaritatea asta!

Ca să fabrici un Freddy Krueger trebuie să fii foarte atent la ce doză de motivaţie îi bagi: nici prea prea, nici foarte foarte, nu-l faci uman, dar nici extraterestru. Din păcate, în MBV, spiritul experimental a cam sărit calul. În loc de un singur Mr. Târnăcop (ale cărui lovituri ne încântă vederea cu măiestria lor, să zic aşa, caligrafică) se pare că avem doi. Că sunt doi diferiţi, că e acelaşi dar e schizofrenic, că e spiritul primului bântuind pe un altul, deja nu mai are importanţă. Hai, să aveţi „Noroc bun!”

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult