My Week with Marilyn – Gentlemenii preferă originalul!!!

Asta a fost tot? Asta a fost Marilyn?! Mă apucă deruta în timp ce scormonesc în memorie după niscaiva „wow”-uri. Nimic… (Doar o senzaţie de jenă la câteva dialoguri sau tranziţii de montaj cârpite aiurea şi o uşoară letargie spre final…) De acord că e vorba doar de o săptămână, dar măcar o glimpse din idol să apucăm şi noi…

Cred că problema e simplă: au vrut o săptămână all inclusive şi n-au înţeles mare lucru din ea, au vrut să spună totul şi, de fapt, n-au spus nimic.

În primul rând, logic, filmul ar fi trebuit să fie un omagiu. Omagiul ar fi turnat nişte aură pe personaj/-e. Nu disting însă decât o spoială ieftină, şi asta doar în disperata (deşi profesionistă) intervenţie a Michellei Williams. Nicio subtilitate de scenariu sau regie nu mă convinge că cei care au făcut filmul o iubesc pe Marilyn şi strigă asta din toţi rărunchii.

Poate că din cauză că au supraîncărcat scenariul cu tot felul de chestii inutile. Care-i faza cu sindicatele? Şi de ce ar fi sângerat filmul dacă nu exista? Şi mai sunt tone de astfel de deşeuri, băgate chipurile pentru veridicitate, parfum de epocă cică, whatever.

Dar… Durerea mare e că nici măcar ea, Marilyn-Michelle, nu mă convinge, oricât s-ar strădui. Şi asta nu doar fiindcă nu seamănă fizic cu blonda originală, ci pentru că nici nu transmite ce transmite(-a) adevărata MM. Dacă aş fi văzut-o la America’s Got Talent cântând ca Marilyn, m-ar fi convins să-i dau un „yes”, dar aşa… Bootylicious? Maybe. Marilynicious? No way!

Să luăm exemplu o singură scenă, reiterată cu titlu de simbol-fetiş, cea din The Prince and the Showgirl, în care MM îi spune prinţului carpathian (lol): „I’m going to fall in love with you. Because I always, always do.” La Marilyn-Michelle: nu simt niciun freamăt… În schimb, ori de câte ori reiau bucăţica aia din vechiul film… Huh… Nu se compară.

În cazul celorlalte interpretări: în contact cu MM, Eddie Redmayne e la fel de expresiv ca un Gollum care a fumat iarbă, Ema Watson e dulce ca întotdeauna şi-şi face temele conştiincioasă, dar cam atât, iar Branagh, oh, Branagh is such a waste aici… Culmea, cea care strecoară ceva nerv e Zoë Wanamaker, în rolul profei lui MM.

Deci, despre ce era vorba în film? Omagiu nu reuşeşte să fie. Altceva? O relaţie ratată, o dragoste neîmplinită între Luceafărul feminin, nemuritor şi deprimat şi o Cătălină masculină, naivă şi ofertantă? Păi, nici măcar. Nu numai că nu vezi o scânteie de pasiune (care poate fi sugerată şi dincolo de tăvăleala care nu se întâmplă, right?), dar nici măcar nu înţelegi ce vor unul de la celălalt. Şi nu, nu e nimic bergmanian aici, e pur şi simplu scenariu leneş şi comod şi un dialog de doi lei (MM, către puşti: „Toată lumea vede la mine o mască… Dar tu eşti diferit.” Asta, după două-trei întrevederi cu un pic mai mult decât „how are you”. Să fim serioşi!)

Buuun… Ştie toată lumea că MM o dădea pe booz&pills, că întârzia cu jumătăţile de zi la filmări, că n-avea încredere în ea şi că o apuca paranoia chiar şi dacă uitai să zâmbeşti după „hello”. OK. Altceva?

Ar mai fi nişte variante de lectură la nivel macro, la fel de nesatisfăcătoare. MM a dat în delir de persecuţie şi se agaţă de orice puşti amărât să-l ţină de partea ei şi, cu doi pupici, să-l facă să-i toarne ce cine cum zice de ea. Doi: vrea să se joace cu o prospătură, să mai uite de acritura de bărbatu-său. Trei: cele două variante combinate. Poate… Dar care-i scopul? Un simplu pasaj de hagiografie? Pentru? Filme despre Marilyn chiar nu se fac trei pe an, ca să-ţi permiţi să apari şi tu cu „umila ta contribuţie”.

Pentru mine, My Week with Marilyn reprezintă una dintre cele mai mari dezamăgiri din ultimii ani. Şi asta şi pentru că e atât de bine cotat de critică. Eu nu văd în el decât un film ieftin, plat şi melodramatic într-un sens prost. Norma Jean, we want you back!