Nebraska – Dacă n-ai un bătrân, cumpără-l cu un milion

merita, după părerea mea, Oscarul cel mare – o zic de la început. (Ca o ironie a sorții, filmul nu conține nici măcar în figurație vreun melanic. Sunt doi hispanici la un moment dat, dar sunt prea deschiși la culoare ca s-o pui de-o corectitudine politică. Sper că ce spun aici să nu fie interpretat ca rasist, fiindcă sunt departe de astfel de intenții.)

Woody Grant (Bruce Dern), un bătrân alcoolic, taciturn și afazic, o ia la pas mărunt grăbit pe uriașele autostrăzi americane (de parcă n-a auzit în viața lui de autostop) să-și ridice un premiu de un milion la unul-două state americane distanță. Principala problemă fiind că „premiul” respectiv este doar o antică, binecunoscută deja, șmecherie de a-ți vinde niște reviste. Familia (nevastă-sa) și cei doi băieți îl caută, îl aduc înapoi, dar cum nu-s atenți un moment, moșuletele o șterge din nou. Nu e chip să-l convingi că milionul e o minciună grosolană, deși, în rest, Woody pare întreg la minte. (Dar știm cu toții cum e cu ideile fixe la bătrâni…)

David, cel mai mic dintre fii, un mediocru spre neisprăvit, c-o fostă logodnică UGA (urâtă, grasă, antipatică) de care-i pare rău, se hotărăște să-l ducă pe taică-su la locul cu pricina. Pe drum, trec prin Hawthorne, orașul în care Woody a copilărit și s-a însurat, ocazie să-i vedem rudele și prietenii, o altfel de Americă – cu o mentalitate aproape primitivă, a cărei radiografie se potrivește atât de bine cu peisajele minimaliste și opțiunea pentru alb-negru a peliculei.

Nu se tinde însă nicio clipă spre caricatural. La fel cum nu ai nicio clipă parte de nostalgii lacrimogene – așa cum te-ai aștepta, având în vedere că personajele, cu excepția lui David și a încă doi trei, sunt trecute bine de 70 de ani. Soția lui Woody, cicălitoarea Kate, disecă trecutul de parcă ar bârfi pe marginea ultimelor noutăți, cu o voioșie ce ajunge până la nerușinări, stânjenitoare pentru fiul ei: în dezolantul cimitir protestant, la mormântul unui fost pretendent de-al ei, bătrânica îi arată defunctului ceea ce ar fi putut obține dacă n-ar fi fost plictisitor. (Vă lăsăm să vă imaginați ce anume…)

Comicul mucalit te pândește precum chelnerul care știe că-i dai bacșiș: deranjându-te exact când și cât trebuie, fără să forțeze nota. Se ivește din te miri ce: doi veri de-ai lui David sunt atât de convingător oligofreni când tot dialogul de care sunt în stare e să facă mișto de acesta că i-a luat două zile de condus până acolo, geniala fază în care Woody, secondat de fii-su, își caută proteza dentară printre liniile de tren sau solicitudinea cu care-l înconjoară cunoștințele pe bătrân atunci când află că va deveni milionar.

Filmul excelează la cel puțin trei capitole: scenariul (monolitic, deși are în subordine o droaie de personaje generatoare de situații), cu dialogurile lui seci, fruste, regia (cu modalitatea ei de a păstra o seninătate înduioșată) și extraordinara regie de imagine, care îmbină imensitatea peisajului cu particularul uman, generând poveste numai și prin simple panoramări cu subînțeles. Un slow-paced ale cărui virtuți se lasă descoperite cu zgârcenie, dar care îți dau de gândit multă vreme. Cinematografie de cea mai înaltă calitate.

Alexander Payne a mai regizat minunatul About Schmidt (tot despre un bătrân, jucat de Jack Nicholson), și chiar mă întrebam când vom mai avea un astfel de film. Deși au trecut 12 ani de atunci, așteptarea a meritat.

Notă: 9.5