Nightcrawler – Luminița de la capătul camerei video

Aia văd muribunzii în filmul ăsta, fiindcă lângă ei, grijuliu să strângă-n cadru cât mai multe membre dislocate, șade Lou Bloom, gata să le transmită ultimul of întregii națiuni. May your soul rest on air.

Firește, situația de mai sus e doar un ideal pentru ambițiosul cameraman, având în vedere că producătorii nu pot să dea la tv imagini din care să reiasă c-ai stat ca nesimțitu’ fără s-ajuți victima. Bloom se mișcă destul de abil printre restricții, livrând cel mai bun produs posibil. Epică faza în care se apropie cu camera de filmat de-un pătuț de copil, pentru ca, mai apoi, speakerii să se întrebe, „îngrijorați” (deși știu deja despre ce e vorba), dacă acolo n-o fi cumva vreun bebeluș cu aceeași soartă ca a părinților, care zac ciuruiți la parter. (Pe o filmare ca asta, Bloom își ia de la postul tv… nu vreți să știți ce bani își ia, că dați cu iphone-ul de pământ și ziceți că n-ați avut noroc în viață…)

Trecutul lui Bloom este, cum s-ar spune, un mister învăluit într-o enigmă: nu știm despre el decât ce ne arată pe viu și, până la final, Lou desfide orice posibilitate de a ni-l apropia, empatic; păstrează distanța pe care o impun sfinții – fiindcă este un fel de sfânt, de mesia neînțeles. Nu numai că trăiește ca un anahoret, dar crede cu fanatismul cel mai nealterat în idealurile societății de consum prinse în rețeaua media. Dacă, la început, ne încearcă râsul când îl auzim reproducând (într-un limbaj, uneori, demn de un cadru universitar) filozofia business-motivațională, treptat, ne dăm seama că Bloom nu e o victimă a iluziei (ca Don Quijote), ci unul dintre cele mai specializate vehicule ale ei. Dude, this is really scary. Nu lipsa de scrupule, nu tenacitatea cu care intră pe ușa din dos când îl dai afară pe cea din față, nu faptul că filmează cadavre („a călca pe cadavre” ridicat la the next level), ci identificarea (pertinentă) cu un ideal la care cu toții – mai mult sau mai puțin, conștient sau nu – aderăm. Prozaic spus, he’s one of us, doar că mai bun: vede, observă și învață infinit mai repede, este un prădător superior. Și de aia nu te lasă să te apropii: îți depășește capacitatea de înțelegere.

Închipuiți-vă un Ostap Bender (pe partea de manipulare/ persuasiune) combinat cu Grenouille (personificarea artistului complet imoral și cam dus cu pluta), adăugați-i instinct de hienă (Jake Gyllenhaal împrumută de la animalul respectiv chiar și mișcările) și veți avea unul dintre cei mai intenși antieroi din ultimele decenii. Pe lângă el, Hannibal e un intelectual plictisit, iar american psycho (cu care pare să semene), un little puppy. Singura lui slăbiciune (mare, ar spune unii) este că n-ai cum să scoți mai mult de la el: un sequel la Nightcrawler ar fi o nerozie. (Pe lângă asta, scenariul își permite poate prea multe libertăți pentru un personaj de o asemenea anvergură – și posibilă popularitate -, inclusiv un conflict rămas deschis.)

Regia de imagine (bazându-se aproape exclusiv pe nocturne) este, iarăși, un triumf. Ocolind trucurile ieftine, suspansul stăpânește aproape fiecare secvență: evoluția acțiunii e imprevizibilă (de aceea, mai bine să nu urmăriți trailer-ul, care dă indicii într-un mod lipsit de tact).

Crud, îndrăzneț și mare fără a fi magnific, Nightcrawler este și nu este un film de distracție: virtuțile lui reale, cred, rezidă în ecourile pe care le are la nivel ideatic. Poate cea mai tare fază e când Lou exclamă: „On TV, it looks so real!”. Imaginile/ideile ne construiesc pe noi, nu invers.

Notă: 9