Non-Stop – Avion cu motor, oare cine-i sabotor?

Ar fi fost corect ca pe Liam Neeson (aici, Bill Marks) să-l cheme la fel și în Taken și în Unknown și în Non-Stop, că e același personaj, cu diferențe de grad în ce privește depresia. În filmul de față, îi reușește, mai mult ca în celelalte, privirea jalnică, de câine care s-a întors după o tăvăleală bună prin balegă și a descoperit că familia s-a mutat pe alt continent (vorba lui Pratchett). Backstory-ul lui (vă dau o încercare să-l ghiciți) e un clișeu deja supărător. Pe de altă parte, scenariștilor le convine: Bill nu tre să se încaiere prea tare cu demonii trecutului.

Până acolo, Bill Marks e un însoțitor de avion, cu insignă, pistol și ochii după pileală. Pus pe ruta New York-Londra, începe să primească niște mesaje anonime în care i se promite că, odată la 20 de minute, va fi omorât un pasager, dacă nu se vor transfera 150 de milioane de dolari într-un cont (care se va dovedi a fi chiar al lui). Te întrebi cum dracu’ se poate întâmpla asta fără ca derbedeul de terorist să se dea în vileag – iar problema e rezolvată de scenariști respectabil. Bunul Bill (mai mult (bună)voință & suflet mare decât intuiție detectivă și sânge rece, ceea ce-l face uman și empatic, desigur) începe să se uite printre rânduri și cu cât se uită mai mult, cu atât o dă în bară mai tare – e de bine. Să fie vorba de tipa de pe scaunul de alături, Jen (în rolul căreia putea fi oricare altă actriță în afară de Julianne Moore, că era tot aia), să fie stewardeza cu privire stranie sau unul dintre polițiștii care se află – mai mult sau mai puțin întâmplător – la bord? Greu de spus – ceea ce iar e de bine.

Marea problemă a acestui thriller (care e mai bun decât mă așteptam) este însă alta: din dorința de a livra, în a treia parte, un twist răsunător, scenariștii introduc o motivație a antagonistului care – pe mine cel puțin – m-a lăsat un pic perplex. Cu rare excepții, twist-urile sunt ancorate în poveste prin fire care devin vizibile în momentul decisiv: nu prea e cazul aici. Dacă orice e posibil, nu orice e și justificat. 

Ar mai fi una mică. (Nu mă leg de fleacuri precum faptul că afară e zi, iar când pornește avionul e deja noapte, că pasagerii freacă telefoanele mobile, deși, din câte știu, e interzis pe orice avion, în orice colț al lumii, că rolul unuia dintre polițiști e total ambiguu și multe altele.) Mi-ar fi plăcut să ne îndoim și noi la un moment dat că Bill e the good guy – cum o fac pasagerii, care dau în binecunoscuta paranoie colectivo-isterică a oamenilor obișnuiți, în legătură cu care nu m-aș fi supărat să capete niște proporții mai consistente și direcții mai cu primejdie. 

O spun fără nicio șovăire: Non-stop e mult mai bun decât Taken și Unknown (deși, pentru Neeson, e un regres față de The Grey). Nu e vorba numai de plotul cu răsturnări de situație, de suspans și de dezvoltarea personajelor (deși, încă departe de a fi satisfăcătoare). Punerea în scenă (cu smardeli filmate și montate profi) face din el un thriler de acțiune urmăribil.

Aștept însă, apropo de thrillere care se petrec în avion, ceva comparabil cu Flightplan (care mi se pare extrem de nedreptățit, dacă iau la socoteală punctajul de pe site-urile de specialitate).

Notă: 7

)