Norm of the North (2016) – Fram, ursul flecar

NN (care, șoc, nu e 3D) face parte din rara categorie de mijloc a animațiilor nu strălucite, dar nici dezastruoase (cum am văzut noi în ultima vreme vreo câteva, să nu le numim). Asta înseamnă că o să auziți foarte des vorbe de dispreț la adresa lui (că deh, suntem o planetă de cinefili) și, uneori, ceva cuvinte de laudă. 

Departe de mine de a avea pretenția de a oferi the ultimate point of view about, încerc să vă spun ce are bun și ce nu NN. 

Norm de la Polul Nord e urs vorbitor (de limbă omenească) și dansator – cam în această ordine, fiindcă darul vorbirii îl ajută în trebușoara lui mai mult. N-are elocvența nuanțată a unui Baloo, dar se descurcă. Apoi, după o introducere amețitoare, cu dans și alergături pe derdeluș, introducere în care ni se explică cât de deosebit e Norm și de ce face tot animalul arctic șto de el, matahala are o misiune. Să-și salveze patria de invadatorii bipezi înarmați cu aifoane, fiindcă un jeg de afacerist imobiliar vrea să facă din Pol cartier rezidențial. Brrrr… 

Până să ajungă la nu foarte diabolicul Mr. Greene (nume oximoronic, apropo de ecologie), Norm face cunoștință cu angajata acestuia, al cărei personaj ne transmite ideea că și corporatiștii e oameni și că de vină e bandiții care îi conduce. Vera e conștiincioasă, dar are și conștiință și, ca să aibă și o motivație mai solidă, deține și o fetiță, Olympia, după cum umblă vorba, genială, care tre musai să urmeze școala de genii, deci e nevoie de bănuț. Ușor complicat și inconsistent, fiindcă mica ochelaristă nu face și dovada de netăgăduit a einsteintitudinii ei. 

O poveste, în core-ul ei, spusă de țâlioane de ori. Dar makerii fac o mișcare deșteaptă: împrumută din foarte multe locuri, ceea ce nu mai zici că-i furt pe față. (Dacă ar exista și o dimensiune (auto)ironică, ai da verdict de postmodernism). Și, cumva, totul e aranjat în pagină fără să supere prea tare. (Printre cei lezați vor fi, bineînțeles, cei pentru care copia este, din principiu, inferioară modelului.) 

Confruntarea erou-villain își are mica ei părticică de glorie: aparent greoiul Norm și nervosul și extrem de mobilul Greene au un joc psihologic drăguț, bazat pe ideea de travesti. Putea fi mai bine dezvoltat, ce-i drept. Apoi, subordonarea lui Greene altor rechinilor mai mari, ca să fie și el o eminență cenușie în toată regula, ar fi putut fi mai clară. Sau ar fi avut el nevoie de o eminență cenușie. O altă problemă ar fi subploturile (la un moment dat, se deschide unul și rămâne așa).  

Dar, dialogurile au surprinzător de multă vervă, iar acțiunea, suficient suspans. Există mici surprize pentru cunoscători, gen o scenă de kung fu desenată ca în anime,  sau vietăți care compun în cor coloana sonoră (joacă pe diegetic-extradiegetic). Și, datorită celor trei aghiotanți ai lui Norm, multă drăgălășenie, decorativă și de slapstick. Chițcanii de gheață (sau lemingi, cum le zice în film) sunt leit alte adorăciuni din desene, dar, ca să compenseze, se fac luntre și punte spre inimile celor mici și mari cu giumbușlucuri și acțiuni infame precum (pardon) pișatul în… acvarii (care sunt confundate cu toaletele din natura lor arctică). Deși se exprimă – ați ghicit – prin chițăit, ei sunt responsabili cu replica „așteaaaaptăăăă… așteaptăăăăă…”, spusă de pescărușul înțelept Socrate, care le dovedește, în fața lui Norm, calitățile de regenerare instantanee (mai ceva ca la zergi) în urma unor lovituri/ accidente. Exemplu, îi faci coală de hârtie, iar ei după asta revin rotunjori la loc cu un sunet ca de dop. Ultracute. 

Un dublaj în română OK, cu un sunet OK. 

În varianta americană, vocea Verei e pusă de Heather Graham (drăguța lui Coop din Twin Peaks. Așteptăm serialul.) 

Notă: 6.5