Oblivion – Hit the drone, Jack!

Că sunt date dracu’ dronele astea, zici că au suflet (de apache) în ele, înzestrate cu o duşmănie deosebită, pe care o simţi încă de la început…

Sarcina lui Jack Harper (Tom Cruise) e să aibă grijă de respectivele drone, ele, la rândul lor, să supravegheze activitatea hidrocentralelor, ca să nu fie tulburată de derbedei. Asta se întâmplă într-un viitor postinvanzie extraterestră, care extratereştri, mult mai deştepţi decât alţii de dinaintea lor, ce-au făcut? Au spulberat Luna, generând astfel, indirect, cutremure, furtuni & other nasty stuff. Apoi, se pare că şi-au luat-o în bot de la terrani, doar că au mai rămas ceva rezistenţe în munţi, care, precum talibanii, zbang, mai culcă câte o dronă şi se pozează cu piciorul pe ea încă fumegândă. Vajnicul Jack însă le zice clar: „don’t touch my f…cking drones” până când… până când turbează astea şi nu ştii de ce. Aici întrerupem transmisia premeditat, ca să nu divulgăm din primul twist. Că mai sunt, nu vă speriaţi.

Până la întorsătură, Jack are, aşa cum se întâmplă în thriller-ele SF, o existenţă cvasifericită din punctul lui de vedere, anostă şi enervantă, din al nostru, spectatorii care vrem ca eroii să sufere. Gagică-sa, Vika (Andrea Riseborough), o superbeţe, e cumva boss-ul (că ea stă la birou şi dă indicaţii, în timp ce Harper e cu munca pe teren, a se citi „cu greul”). Job-ul e job, gagica, să-i lingi pe urme, vacanţa mult promisă e pe-aproape, mai sunt şi micile bucurii secrete şi ilicite (o căbănuţă de care nimeni nu trebuie să ştie, unde Jack ascultă la pick-up A Whiter Shade of Pale). Habar n-am cum se văd prin ochii lui Jack peisajul postapocaliptic, cu Luna încremenită în explozie şi piscina transparentă suspendată printre norii negri mocnind a furtună, în care unduie goală sirena de şefă-amantă, dar eu, sincer, am uitat să respir. După asta, nu mai ştiu dacă situaţia asta s-a prelungit tot din cauza frumuseţii decorului sau şi a acţiunii. Ai aici o îmbinare de nostalgie şi tensiune greu de găsit la Hollywood.

Povestea e suficient de întortocheată ca să-ţi menţină neuronul alert, dar să nu-l scurtcircuiteze, pe alocuri familiară, deoarece îmbină elemente din alte SF-uri, reciclate şi omogenizate cu grijă (cu profesionalism, ca să fiu mai exact). Dacă închideţi ochii la primul twist, fiindcă e din categoria „i’m your father”, celelalte (deşi unele uşor previzibile) îţi vor face vizionarea vizionare. E un film inteligent, nu numai frumos. 

NU, nu e un thriller de revelaţie, dar prea multă originalitate, cred eu, ar fi îngreunat percepţia asupra ideii principale şi ar fi pus pe fugă un sfert dintre spectatori. N-ar mai fi fost un film „mare”, aşa cum se doreşte. Nu e o poveste atât despre „ce mă-sa se întâmplă”, cât despre iubire (de moşie, de ce vreţi voi), identitate, mecanismele sufletului, spusă într-un limbaj accesibil, dar nu lipsit complet de subtilitate, în care macroclişeele îşi au rostul lor. Ideea – că amintirile noastre suntem noi – privită de la distanţa corectă, apare într-o perspectivă neaşteptată, suficient de thought-provoking.

Iar Tom e, cum îl ştiţi, de toată gena (mă mai minunam eu pân articolele trecute cum refuză adolescenţa să-l părăsească). Şi care e termenul care îi zdrăngăne în coadă? Carismatic, da. De acord. 

Numai că, aluzia mea din titlu la melodia lui Percy Mayfield (cu urmarea: and don’t you come back) nu e aiurea: toate bune, dar să nu facă un sequel, că strică farmecu’.

Notă: 8.5 (un film de sală, indiscutabil)