Pacific Rim – Why so serious?

Să crezi că magicianul del Toro a vrut doar să-i dea clasă lui M. Bay cu ai săi Transformerşi e uşor naiv. Cu toate astea, rezultatul cam aşa arată: PR e un Transformers upgradat la toate capitolele. Din păcate, în esenţă, superficialitatea îl ţintuieşte în aceeaşi categorie – nu transcende. E suficient de impresionant cât să fii mai grijuliu cu robotul de cafea, a doua zi dimineaţă, dar cam atât.

Simpluţă şi unidirecţională (deşi construită cinstit), povestea e în felul următor. Kaiju, monştri iviţi dintr-un portal aflat în Pacific, mătură coastele continentelor mai ceva ca uraganele. Uitând de legile ospitalităţii, pământenii pun mână de la mână şi ridică nişte roboţi mari de se pierd în nori, să le zică ba p’a mamii voastre godzillelor from dă speis. Ce e interesant e că în capul roboţilor se bagă câte doi piloţi, care se conectează unul la devla celuilalt, ca să ştie dreapta ce face stânga. E ca şi cum unu’ îţi dă acces la computerul lui să-i vezi şi folderele ascunse cu pornoşaguri şi pozele penibile de la nu’ş ce botez. Ideea e bunicică şi merita exploatată mai drastic. În film, e dezvoltată în câteva situaţii-cheie. În prima, eroul (Becket) nu mai vrea să lupte după ce şi-a văzut coechipierul (fratele său) scos din căpăţâna robotului de o gheară de kaiju. Nu mai vrea să fie conectat cu nimeni – too personal, bro. Nu e ca în război, că mai ceri câte-o ţigare de la tovarăşu’ de arme: ştii şi de câte ori s-a masturbat în adolescenţă şi ce perle a scos la bac.

A doua, ceva mai challenging, e când tipul se combină c-o japoneză simpăticuţă, pe-un robot şi aia se blochează-n amintiri. Ăla a fost dintre momentele genuine, pe care del Toro îşi poate pune semnătura liniştit.

Alte del toro-isme drăguţe: leviatanii cotropăreţi au păduchi, ca ai noştri, doar că de mărimea unui purcel. Apoi, cei doi savanţi nevricoşi, dintre care unuia nu îi e suficient să urmărească Hannibal: vrea cu tot dinadinsul să intre în mintea unui monstru. Chiar şi la nivel de smardeală, imaginaţia lui Guillermo se strecoară pe unde apucă: nu poţi să nu zâmbeşti când vezi robotu’ („jaeger”, îi zic ăştia) cum foloseşte vaporu’ pe post de bâtă.

Salutăm apariţia lui Ron Perlman (năzdrăvanul Hellboy) în rolul unui traficant de organe de kaiju. Cam scurtă şi înghesuită între bătălii. Hm… Ne aşteptam la mai mult umor. Nu chiar ca în Hellboy, unde până şi la fazele cele mai touchy ai câte un banc, dar orişicât. Şi n-are nici romance. Pfff…

Cafteala e, de departe, regina show-ului. Deşi se petrece aproape numai pe întuneric şi furtună, iar pentru unii poate fi frustrant, că nu se disting întotdeauna componentele. Mie asta mi s-a părut frumos: picturalitate pură care frizează sublimul. That was intense. Orgiastic. Wagnerian, aş zice.

Filmul are energie (dată şi de muzică şi de joc), deşi mai mult de „hei, rup”, decât una cerebrală. Guillermo pare să uite că the last word in „screenplay” is „play” – crezul lui de până acum. Aici e principala problemă: imaginativul regizor pierde pariul cu eroismul „serios”, clasic, unilateral. În filmele lui anterioare, drama se năştea din şi trăia în ambiguu. Asta o făcea puternică. Iar nuanţele (auto)ironice îi dădeau acel aer irezistibil.

Del Toro nu mai e ce-a fost. Vorba lui Joker: Why so serious?

Notă: 8