paper-towns-557325l.jpg A doua fiind Quentin, protagonist, narator, licean și oftând după fata de peste drum. Cine n-ar? Că Margo e un vis de vecină: frumușică (vedeț că se poate și fără sprâncene pensate?), curajoasă, imprevizibilă, imaginativă. Îți intră în casă numai pe geamul de la etaj, își ia singură vacanță de la școală cu săptămânile, fugită-cu-circul sau cu-trupa-rock (asta, numa’ ce se știe). Și să ferească s-o superi care cumva: răzbunarea fi-va cruntă.

Cum se exprimă și Quentin, Margo e o enigmă. În faptul că-i o zbuciumată și o enigmatică mică stă savoarea poveștii. Dar și marea capcană, din care se iese șchiopătând. Ia să vedem. În cele ce urmează, am impresia că o să spoileresc puțin, fiindcă nu prea văd cum altcumva să fac vorbire despre ce vrea filmul să fie.

Quentin n-are altar cu lumânărele și poze înfățișând-o pe zeița lui, dar, în sufletul lui de adolescent nu foarte tulburat de hormoni, o iubește din copilărie, când erau prieteni, iar Margo obișnuia să-i intre noaptea în cameră (pe fereastră, cum altfel) neanunțată, ca să-l scoată la o aventură. (Una dintre ele, creepy, presupune „investigarea” unei sinucideri. Aici e prima stângăcie de scenariu, fiindcă acest „amănunt”, psihologic vorbind, ar trebui să aibă ecouri. Poate că Margo are și un gust pentru morbid – revin imediat –, dar nimeni nu pare să sesizeze asta, e o informație fără suport narativ.)

Odată cu vârsta, între cei doi se așterne distanța: Quentin nu-i face față tumultoasei, e mai casnic de felul lui. Dar continuă să tânjească după ea, chiar și când o vede combinată cu golănei (genul căpitanul-echipei). În rest, își petrece timpul cu băeții lui, doi tocilărași virgini ca și el, Bloody Ben și melanicul Radar (care are o mare problemă: nu poate să-și aducă vreo girlfriend pe-acasă fiindcă părinții lui au o colecție de sute de moși crăciuni negri). Dialogurile lor sunt haioase și cu un touch binevenit de sinceritate. Da, avem glume cu subiecte dubioase, dar care, cumva, nu supără. Deși pe alocuri se simt șabloane, relațiile intragașcă sunt partea bună a filmului.

Marea provocare apare după mai bine de jumătate de oră, când, cu o săptămână înainte de balul de sfârșit de liceu, Margo îl vizitează pe Q în modul obișnuit (pe fereastră). Are nevoie de ajutor, să se răzbune pe bf-ul ei. Q acceptă cu ezitare, se bucură apoi de aventură și deja se gândește că a tras lozul cel mare. Doar că a doua zi, Margo ia-o de unde nu-i. A întins-o. Ceva clue-uri lăsate în urmă intenționat îl fac pe Q să creadă că tipa vrea ca el s-o găsească. Iar de aici încolo, clădită pe motivații fermecătoare dar lipsite de consistență, povestea se clatină și cade. La un moment dat, prea târziu, te întrebi din nou cine ce vrea. Răspunsul apare grăbit și, retroactiv privind, nedumerește tare. Ce-a fost cu toate clue-urile alea, lăsate în locuri lugubru părăsite? (Apropo de preferințele estetice ale tipei, deloc explicate/ explicabile. Așa cum și referințele literare, la Walt Whitman, la Moby Dick, sunt nedizolvabile în contexte. Sunt lucruri la fel de enigmatice ca și personajul central. Și nu, nu suntem într-un film de Gus van Sant.)

La fel, încerc să văd care e legătura între acțiune și conceptul de „paper towns” (orașe fictive, puse pe hartă de cartografi pentru a preîntâmpina copierea hărții, ceva similar cu watermark-ul în fotografii). Dacă există, atunci e una foarte complicată.

Multe stângăcii și chestii lame și la nivel vizual. Regizorului îi place atât de mult zâmbetul lui Q (Natt Wolff), că uită că mai trebuie să-l șteargă din când în când. (Ce-i drept, apropo de faptul că l-am făcut „fată mare”, oricum personajul e atât de pasiv, contemplativ și neajustabil, că nu prea ai ce face cu el.) Apoi, după ce Margo a dispărut, Q se tot uită la scaunul gol din clasă. (Pe bune?!)

În schimb, muzica e bunuță (mai ales în prima treime) și, în general, sunt scene (datorate personajelor secundare, în special) cu ceva candoare. Iar Cara Delevingne (Margo), care seamănă cu una dintre soțiile lui Polanski, e minunată, chiar dacă nu foarte prezentă, literalmente vorbind.

Un coming-of-age cu tentă romantică în care probabil mulți adolescenți înțelepți și împăcați cu vârsta lor se vor regăsi. Părinții pot fi și ei liniștiți: deși, în film, rasa lor e aproape deloc reprezentată, nu se face, nici măcar indirect, apologia comportamentelor „neplăcute”.

În general, putea fi un film mult, mult mai bun.


Notă: 5.5 

nota_55.jpg



Scris de Stefan | Wednesday, 12.08.2015 15:38 Cronica de film

National Cinematografic