parazitul_de_la_cannes.jpg Care e atunci când nu știi pe cine bagi în casă. Că l-a recomandat meditatorul lu’ fii-ta ¬– și numaidecât încep să curgă recomandările una după alta, în lanț. Mai vine o meditatoare – pentru mucosu’ ăl mic, despre care zice că-i geniu perfect (adică cu tendințe schizo), deci tre și tratat, deci scoate banu’, cucoană.  

Și uite așa la familia bogătană Park în casă se mai face o familie, pe față, dar mai ales pe la spate. (Să-ți aduci rudele, oricât de incompetente, pe lângă tine e, bănuiesc, mai mult românesc decât sud-coreean, așa că e un motiv serios ca românii să vadă filmul ăsta.) Ce-i drept, asta se întâmplă într-o casă în care ar mai încăpea vreo cinșpe familii, așa cum pe gazonul din spatele ei încape o avangardă de vestele-galbene. Doar că familia Park, pe cât de bogată îi (mărog, nu-i chiar vreo Becali), pe atâta ține la spațiul ei și n-ar aduce om sărman înăuntru să stea cu ei – deh, omu’ bogat nu crede la ăl sărac, neam. Domnu’ Park și zice la un moment dat: îmi place dă șoferu’ nostru nou că (e el amărăștean, dar) nu trece o anumită limită. 

Fiindcă una dintre teme e limita/granița: filmul e despre limitele social-economice, de clasă, limite fizice și/sau simbolice, arbitrare, praguri, spații dureros deschise și spații dușmănos închise, niveluri delimitate între care circulația dă naștere unor aventuri/drame/situații neașteptate. Sunt spații parazitate – fiindcă, banal spus, noi toți suntem paraziți și, în același timp gazde: vila Park, aflată pe o stradă în pantă ascendentă, e o metaforă a întregii societăți. Sau mai degrabă un mise en abyme, fiindcă spațiul se extinde, în jos, spre suburbii, unde trăiește familia Kim, într-un subsol mereu în pericol să fie invadat: ba de substanța dată de exterminatorul de gândaci, ba de inundație/potop (în timp ce împrejmuirea de piatră a vilei Park arată ca un fel de arcă a lui Noe). Și totuși, dramatic vorbind, filmul pornește de la un nivel și sfârșește cumva la același nivel, dar ca într-o bandă a lui Möbius, din cauză că două secvențe temporale se întrepătrund (voit) indistinct. Cele de sus sunt asemenea celor de jos. 

Să ne amintim, fiindcă e relevant (nu că tre să ne dăm deștepți în fața la un film deștept) cum deconstruiește Derrida relația dintre gazdă și cel găzduit. Ca să fie un cămin, o casă trebuie să aibă o deschidere, să găzduiască. Unul dintre felurile ospitalității e cel bazat pe lege: gazda îl tolerează pe oaspete, dar îi amintește că nu e acasă. Al doilea tip este cel autentic: gazda se vede pe sine ca pe un parazit și îl invită pe oaspete să-i fie gazdă. Parasite subliniază limitele și în același timp le deconstruiește subtil: granițele sunt ferme și totodată fluide.  

Puștiul cel „genial” se joacă de-a indienii: trage cu săgeți prin casă, exasperând-o pe menajeră („casa asta a devenit poligon de tir”), își instalează un cort „autentic” în grădină. Mie mi se pare o aluzie evidentă la relația dintre americani (cotropitori/paraziți) și amerindieni: la un moment se aduce vorba despre o „fantomă” (una dintre sursele horrorului american este sentimentul de vină inconștient față de băștinași). 

Ceea ce însă nu poate să rămână în limitele fixate este mirosul. Mai întâi îl semnalează copilul. Apoi, Park-tatăl. Omul sărac miroase într-un fel – pute, mai pe românește. Oricare i-ar fi aparența, oricât de bine s-ar îmbrăca și comporta. (De aici, metafora mirosului când vine vorba despre a descoperi „adevărul”: polițiștii sunt „copoi”, au „nas” la chestii, ceva nu le miroase bine etc. Un istoric literar arată cât de meșter e Balzac atunci când redă detaliile legate de miros ca să identifice statutul social.) Anumite mirosuri sunt dintotdeauna semnale de alarmă: în greaca veche, miasma înseamnă pângărire. Cum redai în imagine mirosul (fără să freamăți din nas ca Grenouille din Perfume – film mai bun decât cartea, am zis-o mereu)? Păi, subtil: primul și ultimul cadru sunt cu niște ciorapi (odinioară albi) puși la uscat – cadre aproape identice. Dar s-a schimbat ceva: a trecut timp cât o viață întreagă, s-au întâmplat atâtea. E una dintre trăsăturile artei regizorului Bong Joon-ho, care cred că a luat pe merit Palme d’Or-u’ de anul ăsta (spun cred fiindcă n-am văzut multe dintre peliculele de la Cannes, dintre care săptămâna asta rulează mai multe la București). Și dacă tot am menționat numele regizorului, trebuie să mărturisesc că deși mi-a plăcut mult Parasite, totuși îl situez după următoarele trei filme ale aceluiași: Memories of Murder (2003), The Host (2006, cu care are multe în comun) și Mother (2009), care, după părerea mea, e cel mai bun dintre toate (e în al meu top 10 cele mai bune filme din toate timpurile). În plus: ceva (o chestie măruntă, e drept) nu merge. De aia am depunctat. 

Nu știu etimologia lui gisaengchung, tradus în engleză prin parasite, dar acesta din urmă are una foarte interesantă. În primul rând, în biologie, termenul desemnând animal care trăiește (și literalmente) pe spinarea altora a apărut în secolul al XVII-lea. Până atunci a însemnat: om care profită de ospitalitatea cuiva, care lingușește ca să obțină mâncare și adăpost. În greacă, parasitos înseamnă „cel care mănâncă alături”, „comesean”; în lumea romană, parasitus a însemnat, în diferite contexte, invitat/prieten, sau profitor/parazit. Sună a indecidabil derridian. 

Acestea fiind spuse, cine sunt, de fapt, paraziții (cu „p” mic, să nu iscăm confuzii)? Am dat răspunsul mai devreme. Cu toții depindem de alții. Ceea ce-l supără pe Bong Joon-ho e aroganța unora (în acest caz, a bogătanilor) de a trece cu vederea acest fapt. Și, bineînțeles, acela că unii sunt din ce în ce mai bogați, iar alții din ce în ce mai amărâți, chestie de multe ori nejustificată. 

Din câte am observat la o trecere rapidă în revistă a criticii de specialitate, majoritatea vorbesc despre aspectul ăsta, de critică socială, la regizorul sud-coreean. Doar că mi se pare o capcană să crezi că ăsta e (singurul) mesaj, sau cel predominant. Cum ziceam, cred că totul e mult mai complex, mai problematic, mai diseminant, ca să folosesc un derridianism. Unul dintre avertismente: un personaj zice la un moment dat că cel mai bun plan e să nu ai niciun plan, fiindcă viața oricum nu te ascultă, face cum vrea ea (foarte în spiritul fraților Coen, dar pus altcumva în pagină). Un punct de vedere stoic, alături de unul (mărturisit indirect) care ține de credință/superstiție: cel căruia i se adresează primul personaj ține în brațe un cataroi primit să-i aducă noroc. Comic? Fără îndoială. Comic amar? Vă las să decideți singuri. 

Am uitat să spun că e, printre altele, comedie? O spun acum. Am râs isteric de câteva ori. Faza cu falsificatul diplomei în photoshop într-un internet café, iar îngrijitoarea e revoltată că falsificatoarea fumează acolo? Desăvârșit. 

Mă opresc din lipsă de spațiu. Mai zic doar: trebuie văzut. Publicul-țintă: toată lumea (cât de cât adultă). 


Notă: 9

nota_9.jpg

Scris de Stefan | Monday, 21.10.2019 12:07 Cronica de film

National Cinematografic