Pixels 3D (2015) – În pixeli să ne măsurăm, în Arcade să ne alintăm

Are o mie și una de defecte: scenariul suferă de platfus, ai nevoie de un suspension of disbelief puternică încă de la început (intru în detalii imediat), situațiile cochetează cu clișeele, acolo unde ar trebui ceva mai mult suspans, acțiunea e fușerită, rezolvarea finală este mai mult decât convenabilă și nu se evidențiază prin nimic inovator, memorabil, față de alte apocaliptice, însă… tot filmul e atât de plin de vervă, energie și un umor demențial (mă umflă râsul și acum), că îi ierți absolut totul. Nu, Pixels nu e Wreck-it Ralph (dacă e să-l comparăm cu ceva din categoria lui, la capitolul exploatarea nostalgiilor jocurilor vechi), dar este, îndrăznesc să spun, mult mai funny. Da, după părerea mea, poate fi ales cel mai amuzant film de până acum de anul ăsta. Poate chiar de doi ani încoace. 

Totul pornește în 1982, când patru puști participă la un concurs de jocuri Arcade: Sam e cel mai promițător, Cooper ține aproape, ca prietenul cel mai bun și un fan pe măsură al primului, Ludlow e un copil-minune-cu-probleme și deja cu fixații conspiraționiste, iar midget-ul Eddie (Fire Blaster, cum se autointitulează) nu numai că e cel mai șmecher dintre toți, dar și câștigătorul concursului. Care concurs este înregistrat video și trimis, alături de alte lucruri de care ne mândream pe atunci, în cosmos, ca să vadă extratereștrii că suntem niște civilizați și știm să ne distrăm. Partea proastă ar fi că, după 30 de ani, aflăm că respectivii E.T. chiar au primit mesajul nostru, doar că l-au interpretat – ups – ca pe o declarație de război. Și dăi descindere pe Terra: wanna play rough? Vă rupem. 

Acum, serios, scenariul pune o problemă faină, „serioasă”. Până la urmă, nu te pui cu extratereștrii. Bine că între timp, și datorită lui Stephen Hawking, ne-am mai potolit entuziasmul și privim mai cu prudență la cerul înstelat. Dar nu era și cazul anilor Reagan (a cărui imagine, alături de a altor vedete din anii 80, va fi hijacked de necruțătorii spațiului doar pentru a transmite replica și, fiindcă outerspace-ii cred totuși în fair play, să-i cheme pe terrani la luptă dreaptă, la coordonate precise). Sunt puse în balanță multe „atunci” și „acum” – pe de o parte, pentru a hrăni filonul nostalgic care subîntinde povestea, pe de altă parte, doar pentru un „conflict între generații”, filon de umor nesecat. 

Să revenim în zilele noastre, unde vă sfătuiesc să lăsați garda jos și să vă înarmați cu suspension of disbelief. Fiindcă eroii noștri, culegând, pe vremuri, laurii din hardughiile adăpostind jocurile video generic numite Arcade, sunt acum: Sam (Adam Sandler), un loser care instalează tv-uri și console, Cooper (Kevin James), devenit, nici mai mult, nici mai puțin, decât președintele SUA, Ludlow (Josh Gad) a rămas un grăscior virgin bântuit de conspirații (modul cum se „apără” de guvern nu e original, însă teoriile pe care le scoate adună ho-ho-te), iar Eddie (Peter Dinklage, cu o interpretare de panoplie) este un răufăcător care ar trebui să stea la răcoare pentru multă vreme, dar e eliberat cu condiția să ajute la salvarea omenirii. Dintre multiplele (și deloc modestele) sale cerințe, i se făgăduiește o lipeală cu (mă bușește râsul) cu… Serena Williams. Ohoho, scenariștii ăștia știu să-i aleagă femeia. 

Firește, mare încleștare nu-i așteaptă – cum ziceam, creaturile din alte spații se cam țin după regulile jocurilor. (Dacă aici avem un minus, în schimb, cum transmit ei mesajele, prin Reagan, Madonna tânără, Hervé Villechaize & Ricardo Montalban din serialul Fantasy Island, e binevenit de creepy.) 

După cum se vede și în trailer, „atacatorii” sunt delicioși, amintind, din punctul de vedere al lui overwhelming cutness întărită de pericol „real”, de blănoșii din producția low budget englezească Attack the Block Ca să ne înmoaie de tot inimile, atunci când se mai întâmplă să câștigăm, extratereștrii ne fericesc cu bonusuri gen Q*bert (o drăgălășenie de pixelaș, cu un rol destul de important în economia scenariului). Și merge amintită aici și replica unei tipe (Violet, jucată de Michelle Monaghan, tipesă aflată în vizorul romantic al lui Sam): „Să nu spuneți nimănui că am omorât un ștrumf.” Să vedeți faza și să-mi ziceți dacă nu-i genială. 

Emoție, nostalgie, thrill, bancuri copioase, punchlines incredibile, joc de excepție. (O să vedeți, printre altele, un Sean Bean caporal englez cu boală pe americani. Merită fiecare secundă.) Nu în ultimul rând, ceva morală, ușurică, dar morală. Regizorul Chris Columbus (Home Alone, primul Harry Potter) e efervescent. Nu pot să spun că 3D-ul era obligatoriu, dar hai să nu fim cârcotași. Ar mai fi multe de spus – de bine și de rău –, dar concluzia mea oricum e: vedeți-l. E a-do-ra-bil. (Nu vă luați după trailer, nu-i prea face dreptate.) 

Notă: 8.5