Point Break 3D (2015) – Punctul pe „îh”

Point Break 3D (2015) – Punctul pe „îh”

O vorbă înțeleaptă din Tao zice că dacă privești îndelung o apă, vei vedea într-o zi, dus la vale, cadavrul dușmanului tău. Tot așa, dacă te uiți la dușmanul tău făcând sporturi extreme, într-o zi o să-l vezi cu gâtul rupt. Dar până atunci s-ar putea să mori tu de plictiseală.

Avem remake după filmul cu același titlu din 1991, da, ăla cu surferi, cu un Keanu ante-Neo și un Patrick Swayze post-Ghost, dar grozav în rol de bad guy. Istoria e, în scheletul ei, cam aceeași, iar acolo unde nu, au intervenit „ameliorări: ce gașca veselă dezvoltă o întreagă filozofie eco – adică, Bodhi/ Swayze era doar un derbedeu cu prea puțină conștiință, stai să-l vezi pe noul Bodhi (Édgar Ramírez), ce te aburește cu datoria pe care o avem față de Natură. Bodhi, departe de a fi un Bodhisattva (adică iluminat, mi-se-rupe-de-voi), pășește pe urmele unui guru: tre să treacă 8 încercări extreme (dat cu placa din vârful cel mai vârf, înfruntat valul ăl mai val etc.), dar, suplimentar, mai și lovește la ficat pe cei care au jupuit Natura de resurse. Loviturile lor sunt pe măsură: diamante de 100 de milioane de dolari date la săraci, o ploaie de câteva tone de bancnote etc. Adică, lecția din 91 încoace s-a „îmbogățit”.

Dacă s-ar fi îmbogățit și scenariul în sine, nu ne supăram. Din nefericire, tot ce rămâne în picioare e sportul extrem, acum de toate felurile (nu-i destulă fudulie țigănească cu spargerile de meleoane, tre să arăți că poți peste tot). Fazele „senzaționale” (unele evident cu ochiul liber că trucate) sunt lungi(te) și aproape goale de substanță narativă. Până la urmă, totul pare așa: niște polisportivi extremi se adunară și-și ziseră hai să facem un film cu noi, important e să ne arătăm mușchii.

Scenariștii, probabil ca să nu se spună că n-au venit și ei c-o idee nouă, i-au pus în cârcă lui Utah (Luke Bracey), protagonistul, un backstory: el e deja un madăr facăr al extremului și intră în FBI după ce îi moare un tovarăș cam din cauza lui, apoi are șansa să se „izbăvească” urmărind spărgătorii. Motivația lui nu va mai fi legată de vreo sweetheart (ca în 91), ceea ce supără testul Bechdel, dar nu aici e problema. Problema mare este că între Utah și Bodhi nu mai e acea relație faină, ca pe vremuri, cu dus-întors, cu joc de-a șoarecele și pisica, cu duioșii și respect/admirație reciprocă: condițiile există, nu există un dialog și situații încărcate cu semnificație umană (cum e, în 91, cea în care Utah și gașca își dau mâinile în aer). A cam rămas care pe care. Există la un moment dat o parafrază din celebra fugăreală Utah-Bodhi, când bobocul îl recunoaște pe tovarășul său și, răcnind din rărunchi, descarcă pistolul în cer: dar, contextual, efectul dramatic este, în noul PB, zero. Inevitabil, ultima secvență este aproximativ aceeași în ambele producții (până aici i-a dus inspirația pe „novatori”), iar diferențele sunt, de fapt, o sinecdocă pentru diferențele între cele două filme: în spatele dialogului din 91 intuim cât de cât niște ființe umane, în timp ce în 2015 toată faza e copleșită de un CGI din alt film (eventual, din Heart of the Sea).

Pentru cei care vor să facă porn cu sport extrem. Nu și pentru cei care vor o poveste.

Notă: 5

nota_5.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult