Polisse – Vrei să fii pre-teen cu mine?

Polisse – Vrei să fii pre-teen cu mine?

Şi francezii îşi au belgienii lor. Păi, cum altfel? Tocmai în oraşul iubirii să nu fie bunicuţi blajini care exagerează cu afecţiunea pentru nepoţelele lor sau ale altora?! Ei, uite, că sunt. Bine merçi.

Fin’că dacă ai auzit că filmu’ e despre eroica activitate a brigăzii pariziene de protecţie a copilului, da, activitatea e eroică, doar că în sensul în care şi Don Quijote cel cu boală pe morile de vânt e erou. Adică, în Polisse n-ai să vezi cazuri rezolvate cu aplicarea legii (douăjde ani de pârnaie? hăhă, păi cine are atâţia să deie la un pedo?).

În schimb, ai interogatorii şi tot felul de situaţii halucinante. Interogatoriile: te tăvăleşti de râs. La situaţii, te ia cu frison. Doar un exampăl, care bate la fund 4,3,2-ul nostru: o adolescentă violată a avortat; ce a avortat cam seamănă a copil, ba mai are şi sex, întâmplător e fetiţă; la naiba… mi-e şi greu să continuu. Ei bine, da, ca s-o îngroape creştineşte, tre să-i dea un nume. Normal, fata refuză. Poliţista care s-a ocupat de ea, în faţa homunculului fără suflare, se decide să-i dea propriul nume. (O să vedeţi că la final se leagă c-o altă chestie, dar tac.) Te ia cu bocet din rărunchi.

În schimb, interogatoriile de pedo şi de victime – ba râzi mai ceva ca la camera ascunsă, ba te rupe perplexitatea. Iar scenaristo-regizoarea, nu ştiu cum, a reuşit să dispară complet în spatele actanţilor, fiindcă totul e atât de incredibil de spontan, încât până şi ideea improvizaţiei cade. Tipa, Maïwenn, înscrie, astfel de trei ori, jucând în film pe post de fotografă (cu un Leica pentru care cunoscătorii ar ucide), angajată să le facă un book la băieţii de la antipedo.

Cum ziceam, dialogurile dintre poliţişti şi împricinaţi sunt, în mare parte, stupefiante. De la pedofilul cu relaţii sus-puse, care le zice franc în faţă că şi copiii au dreptul la libertate sexuală, la femeia care e şocată că n-are voie să-l sugă pe micuţ când nu vrea să doarmă sau bunicul care se târguieşte cu anchetatorii, că el de fapt doar a pupat-o pe nepoţică pe clopoţel, dar nu s-a frecat de ea, până la o adolescentă borderline bimbo, care e nedumerită ce-au poliţiştii ăştia cu ea, că a făcut doar o felaţie ca să-şi primească telefonul înapoi. „Era un smart…” Reacţia anchetatorilor, care râd cu lacrimi, e genială.

Unde mai pui că, deh, ca în orice film poliţist franţuzesc care se respectă, tre să fie şi nişte rom(ânaş)i. În cazul de faţă, o turmă-ntreagă e deposedată de părinţii exploatatori şi dusă la cămin.

Polisse e un film admirabil şi de admirat pe bucăţi, nu pe întreg. Ar fi fost poate un serial psiho-poliţist excelent. În stilul său semidocumentar şi cu a sa acţiunea modulară şi haotică, susţine frumos imaginea unei lumi total debusolate. Dar, la final nu rămâi decât cu senzaţia că ţi s-au spus o serie de anecdote.

Merită văzut cel puţin pentru perspectivele palpabile, complexe şi foarte diferite pe care ţi le dă asupra fenomenului.

nota_8Notă: 8
(chiar dacă se râde, nu e comedie, deci nu vă duceţi dacă vreţi distracţie)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult