Pompeii – C-așa vrea zeii mei

Pompeii – C-așa vrea zeii mei

Asta, dacă vreți să știți de ce-a erupt vulcanu’ în mijlocul acțiunii: zeii celți ai lu’ misteriosu’ Milo s-au săturat de romanu’ nemernic și trufaș și-i zice c-o fi el caput mundi, doar că cu „k”. Așa că rade tot. (Sorry, dar probabil știați deja de la istorie.) Bun așa. Să crească celuloid de calitate, poate facem și noi un film istoric ca lumea, fi-r-ar să fie.

Filmul începe cu backstory-u’celtului cu tribu-i căsăpit de legiunile sclavagiste pe când era țânculete (fix ca în alte 3895 de filme de gen). La comandă îi infamul Corvus, un personaj atât de prost alcătuit că stai cu inima strânsă să nu dispară la un moment dat din cadru după vreo inepție. (Nah, că e și suspans, ce credeați…) Tot ca în alte 4309 filme de gen, copilul ajunge flăcău numa’ fibră-și-determinare și i-o zice ba p’a mater-ului tău dă bandit dă senator. (Vă îndoiți o clipă? Să nu-mi ziceți că dau cu spoileru’, că e clar de la început…)

Celtul Milo (care refuză să-și spună numele, că dă mai misterios așa) e adus în Pompei dimpreună cu alți golani idem, să lupte în arenă pentru dextracția ‘mperialiștilor. Acum se săvârșește și plasarea de romance, prin apariția Cassiei, o inocentă-hărțuită-de-băiatu-rău, adicătelea Corvus, care survine și el, că cică are biznis de la împărăție, dar noi suspectăm c-așa a vrut zeii lui (sau ai celtului?!).

Totul e un imens – deloc grandios – șablon: de la structura narațiunii, la replicile pe care le anticipezi cu câteva secunde înainte. Pe cele bune, evident, că restul par a fi desprinse dintr-o parodie. Scenele de cafteală gladiatoricească sunt singurele care rămân cât de cât în picioare, dar chiar și aici apar gafe de neiertat: obligatoria bătaie între erou și colegii de celulă care-nu-știu-că-i-periculos are ca ilustrație muzicală o chestie triumfală de zici c-a intrat Spartacus în Senat.

Kit Harington are pătrățele fără număr și zero joc actoricesc (aceeași expresie de chelner jignit de client, chiar și când e cu porumbița). Kiefer Sutherland (Corvus) nu e deloc înspăimântător ca villain, ci doar iritant. În plus, nu știi când vorbește serios și când face șto („mercy is a roman virtue”, hahaha). (Nu-i el de vină, firește.)

Singura chestie mai subtilă în film e apariția guriței lui Emily Browning – pornografie mascată, menită să-ți distragă atenția de la mizeria pe care o lasă în jur nu vulcanul, ci o poveste cretinoidă, pe care nici catalogarea de fairy tale de categoria ț n-ar scăpa-o de la dezonoare. Regizorul Paul W.S. Anderson ar trebui să se întoarcă în viitor (Resident Evil), să lase trecutul celor se pricep.

Replica negrului Atticus dată unei băbăciuni libidinoase, „why so serious”, a fost atât de de prost gust, că scad un punct doar pentru asta.

Deci, la cât m-a enervat acest tearjerker wannabe, cre’ c-o să revăd Satyricon.

nota_35Notă: 3.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult