Poveste de dragoste (2015) – Dragoș Bucur s-a fript cu ciorbă!!!

Poveste de dragoste (2015) – Dragoș Bucur s-a fript cu ciorbă!!!

E în felul următor: personajul lui Bucur, Sebastian, tocmai a compus o ciorbă și vrea s-o servească pe proprietăreasă, aia refuză (norocul ei) și se pune el însuși s-o mănânce, frigându-se de la prima lingură. Clar, trimitere, polemic-amicală, la celebra ciorbă-lungă din Polițist, adjectiv. Amuzant, de ce nu.

În rest, spectatorul însuși are parte de un meniu care arată foarte bine în farfurie (pentru anumite gusturi), dar cu un conținut mai degrabă dietetic. Să luăm imaginea, mai întâi. O idee bună a fost alegerea Brașovului vechi ca decor: din start, sunt excluse blocurile comuniste, gropile din asfalt și asfaltul însuși, ambuteiajele, catralioanele de fire dintre stâlpi și orice ar putea să rănească simțul glam romantic al unei anumite categorii de spectatoare/-tori. Interioarele sunt studiat boeme (c-avem film cu artiști, nah), mobilierul, în pas cu restul, cu tendință spre exces, gen un perete plin de foi cu note muzicale (pe care vor sta lipiți îndrăgostiții în plin act 18+). Dacă mă întrebați pe mine, un kitsch, dar, până la urmă, kitsch-ul e doar o altă categorie estetică. (Îi felicit însă pe realizatori că n-au ajuns cu concesiile până la cina-cu-lumânărele.)

Aud voci, apropo de această premieră, cum că mai avem nevoie și de astfel de filme, după toate „tristețile” plimbate pe la festivaluri internaționale. Aici s-a strecurat un sofism: avem, într-adevăr, nevoie și de altfel de filme, niște producții comerciale care să bucure spectatorul mediu autohton, cu personaje cu care să se identifice, cu situații care să-l facă să uite sau să viseze. Dar Poveste de dragoste, dacă faci abstracție de tam-tam-ul publicitar (vorbe goale și sau pe lângă) și îi dai jos ambalajul de bomboană de brad, e departe de a fi un triumf în această zonă.

Un băiat întâlnește o fată. Sebastian, violonist de forță, se dă în spectacol în piață, lângă un scripcar de etnie, doar de amuzament, fiindcă (încă) o duce bine, n-are nevoie de bani. Și așa o întâlnește pe actrița Aprilia, pe care, după ce, în bună tradiție a romance-ului, o „pierde” prin mulțime, o agață în Cărturești, în timp ce donșoara îi dă papucii, telefonic, fostului, regizorul ei (jucat de Alexandru Darie). Textul de agațament e spre deloc inventiv (un băețaș de Pantelimon ar fi mai în vervă), dar să punem succesul (imediat, fulgerător) pe seama magnetismului masculin al tipului. Și cei doi rămân împreună. Cumva (fiindcă nu e foarte clar în ce moment), regizorul Paul află că asta mică s-a combinat și, rănit în orgoliu, îi taie macaroana: o scoate din film. (Două nedumeriri: în afară că-i bătrân și nu chiar simpatic, și are o mamă sinistră, de ce a fost părăsit, că nu ni se explică, sau de ce a fost cu el, în general? Doi: tipa e ocupată cu love love, deci n-a mai dat pe la filmări, în consecință, de ce a durat atâta până ca Paul să hotărască infama eliminare?)
 
Avem, de la început, probleme legate de profesii: el e un geniu al viorii, dar nimic nu susține asta în afară de excelentele interpretări din clasici, în timp ce ea pare a fi o actriță lipsită de talent și plină de figuri piți pe platou – și, tot filmul, nimic nu ne va contrazice impresia, Aprilia nu are șansa să se afirme/ reabiliteze profesional, măcar în ochii noștri. Și (o altă variantă de dezvoltare a personajului, nu tocmai de preferat), nici nu se resemnează/ nu descoperă vreo altă cale, „adevărată”: nu lasă de înțeles că iubirea ar fi o consolare suficientă.

Paul, regizorul, are ceva potențial ca antagonist, atâta vreme cât acțiunile lui, mai mult indirecte, nu sunt dintre cele mai previzibile și nici motivația foarte clară: o vrea înapoi, vrea doar să se răzbune, și una și alta? E OK până când trebuie să scoată toți așii, în confruntarea finală. Care, însă, e năucitor de abruptă, iar mizele, meschine (deși, momentul, filmat, montat, e de efect pentru publicul „sensibil”). A fost înfrânt, a învățat ceva? Imposibil de spus. Ipoteza mea e că lipsesc vreo câteva secvențe, scoase pe cine știe ce considerente de producție.

Sigur, riguros vorbind, adică abstract, antagonistul e tot ce le pune bețe în roate iubiților. Dar nici proprietăreasa purie, care se dă la Sebastian în schimbul amânării plății chiriei, nici celălalt pretendent al Apriliei nu amenință relația la modul serios. Niște coincidențe „nefericite” lasă loc unor interpretări eronate și asta e tot: iminenta despărțire dintre cei doi (ca să ai dramă, nah) se bazează pe niște concluzii false și atât. Ca și cum scenariștilor le-a fost frică să facă pasul cel mai important: ruptura aia, în urma căreia numai un miracol mai poate salva ceva. În schimb, abordează cu curaj genul de coincidențe, congruențe și acțiuni oximoronice în montaj paralel care mai sunt luate în serios doar în filmul bollywoodian. (Pe de altă parte, mai e până să ajungi la nivelul ălora de profesionalism.)  Și: o parte din încheiere e faină, a doua e din alt film (înscrisul „Sfârșit” pe o pungă de făină). Cu faza respectivă, ai impresia că a fost totul o glumă, cap-coadă.

Evident, trebuie să avem copii în film, de preferință din familie cu probleme și, categoric, cu replici revelatoare. De acord. Puștii sunt întotdeauna simpatici, iar cei de aici nu fac excepție. Din păcate, scenariștii au ținut morțiș să le încheie subpovestea, atrăgând atenția asupra faptului că subpovestea aia n-are decât început și final. Gen: mă doare capul, mi-a dat cineva o pastilă și mi-a trecut.

Lângă Dragoș Bucur, Raluca Aprodu e nefirească, teatrală nu tocmai în sensul bun, iar singurele momente în care transmite ceva emoție e atunci când tace (și dansează, chicotește sau plânge). Evident, nu e vina ei.

Ceva umor? Da, din fericire. O secvență cu niște vecini „curioși” (ca să nu dezvăluim mai mult), jucați de Mirela Oprișor și Mimi Brănescu (după cum știm, căsătoriți și în realitate), e haioasă și printre puținele respirând o anumită naturalețe. Ar fi cazul ca MediaPro-ul să se țină numai pe comedie? Parcă. Dar mai așteptăm. Până la urmă, la limită, Poveste de dragoste e o încercare salutară, a unei regizoare, Cristina Iacob, care, dacă am înțeles bine, are abia 26 de ani. Începuturile-s grele, nah.

Notă: 6

nota_6.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Citește mai mult despre: cronica de film poveste de dragoste

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult