Priest – Numa’ gura de vampirii ăştia!

…Aşa cum e şi în logica naturii, de altfel, că doar, întunericiţi cum sunt, n-au nevoie de benoacle ca să se descurce cu vampiritul lor. Astfel că vampirii lui Priest, departe de a arăta ca drăguţeii de Lestat şi Cullen, se prezintă undeva între Gollum, alienşii lui H.R. Giger şi pocitaniile din Trei studii pentru figuri la baza unei Crucificări ale lui Francis Bacon. Horror!

Ne referim la vampirii pur sânge, evident, fiindcă nu lipsesc nici epigonii, care cam fac feţe palide de muritori jalnici. Doar că nu-s aşa patetici ca înfometaţii ce zgâlţâie porţile în Resident Evil, ci preiau din calităţile blood sucker-ilor: vioiciunea şi vârtoşenia.

Design-ul, deci, este cam pe la nivelul aşteptărilor, adică bun, chiar dacă oraşul, cu fumurile lui de Blade Runner, nu e foarte original. Dar chestia asta îţi dă aşa o senzaţie că te afli acasă, ceea ce-i OK.

Scenariul şi restul sunt peste aşteptări, sincer, mai ales, aşezate lângă inepţiile cap de afiş pe la noi şi aiurea. Cel puţin primele 15 minute sunt perfecte, după care rămâne la un nivel acceptabil, fără faulturi la adresa retinei şi a bunului-simţ. Iar muzica, precum vinul bun, care face juma de cină, e meseriaşă, are personalitate, dă un boost impresionant acţiunii. Atacul vampirilor pe mozartianul Dies irae?

Capucinul Paul Bettany se înşurubează ca uns în rol, nici că se putea un băiat mai capabil pentru treaba asta. Cu figura lui de Stalker bântuit de angoase existenţialiste, sobrietatea gestului şi supleţea când e vorba de smardă (aşa, de antagonism), e poate cel mai bun rol de erou din ultimele superproducţii. Toată simpatia.

Dacă era şi o poveste de dragoste pe undeva, n-o băgaţi în seamă sau priviţi-o cu indulgenţă – e doar ca să fie încă un plan, acolo. Stă cuminte-n banca ei.

Toată chestia cu călugări (nu Shaolin, dar nu departe ca skills) întorşi-proscrişi de la muma Biserică, against the vampires e foarte ispititoare, spiritualitatea care dă mâna cu cruciuliţa ascuţită la capete şi pumnul de oţel împotriva unor bestii fără suflet e de natură să-ţi umfle toracele de simţăminte măcar ca idee. Din fericire, filmul e suficient de abil ca să nu te dezumfle.

Probabil cel mai bun film cu vampiri din ultimii 3-4 ani. (Scot din calcul sud-coreeanul Bakjwi şi norvegianul Låt den rätte komma in, că-s din alte lumi. Şi, poate dacă se grăbea un pic Bekmambetov cu al lui Lincoln, Vampire Hunter, ar fi fost alta situaţia…) Bravo.