Prisoners – Captivant!!!

Mare iscusință pe scenariul de față, în ciuda – sau tocmai datorită – pistelor false, care te fac să implori o cât de mică certitudine. N-ai să vezi… Așa cum nici personajele, deși se prefac că au, n-au niciun Dumnezeu deasupra, chiar dacă, atunci când e deschis, radioul e pornit fix în mijlocul unor predicatori „inspirați”. (Iertăm stereotipul, că merge în context.)

Ultratalentatul Denis Villeneuve (v. Incendies) ia la experimentat un subiect atât de fragil că numai și dacă îi arunci o privire mai stângace se transformă în ceva oribil într-un sens nonestetic: copii răpiți. Și dacă mai știi și că e vorba de două adorăciuni de fetițe care cântă varianta „infamă” a lui Jingle Bells (aia cu „Batman smells”), atunci chiar că-i delicată treaba. Că răpitorii de copii din zilele noastre-s mai răi ca vrăjitoarea din Hänsel și Gretel – nu tre s-o mai repetăm, nu?

Într-o atmosferă pe care fabulosul director de imagine Roger Deakins o pune sub permanenta amenințare a irealului, Villeneuve încrustează personaje contradictorii, a căror parte nevăzută e cel puțin la fel de importantă ca cea manifestă. Detectivul Loki (Jake Gyllenhaal), total lipsit de backstory (cu excepția menționării a câțiva ani de școală de corecție) funcționează infernal de bine în această poveste a rătăcirilor morale, în care singurul lucru care contează, de fapt, e găsirea fetițelor.

Tatăl uneia dintre ele, Keller Dover (Hugh Jackman), îl sechestrează pe principalul suspect, un tânăr handicapat mintal și afectiv (excepțional jucat de Paul Duno), convins că, sub tortură, acesta va dezvălui locul unde se află copilele. E unul dintre lucrurile care indică spre titlu și, cu siguranță, că are trimiteri mult mai adânci înspre mentalul colectiv – vinovat – al americanilor (a se vedea tratamentul la care sunt supuși cei suspectați de terorism).

De menționat că Jackman face, după părerea mea, cel mai emoționant rol după cel din Erskineville Kings (o peliculă australiană pe nedrept uitată). (Sorry, Jean Valjean, dar te-a întrecut cu mult…)

Mai pe scurt: cu toate micile lui cusururi („the real bad guy” e cumva dezamăgitor), cel mai bun thriller din ultimii ani: cinematografie de înaltă clasă, o poveste demnă de pus alături de sumbrele romane polițiste nordice, și două ore jumate de frisoane de toate felurile, care nu te slăbesc până în ultima secundă (la propriu).

Notă: 8.5