Promised Land – Manipulare să fie, dar s-o ştim şi noi!

După ce a dat – la propriu şi la figurat – din coate să ajungă cunoscut ca băiat bun obligat să fie rău cu duşmanii patriei/ personali (Bourne, Jason Bourne), Matt Damon a hotărât că e timpul să se întoarcă la hârţogăraie, că p-ormă uită cum se dă cu punctul şi cu virgula. Iniţial, se înhămase şi la regia lui Promised Land, dar, având alte două filme de jucat în acest răstimp, s-a gândit să-şi cheme vechiul prieten şi colaborator Gus Van Sant (Good Will Hunting). Care a zis emoţionat şi plin de recunoştinţă „da” după ce a citit un e-mail cu sumarul (cel puţin aşa declară Matt).

Astfel a luat naştere PL, o producţie din puţul cinematografiei, care fentează cu aşa mare grijă orice ar putea să atragă şi să implice spectatorul dincolo de un anumit nivel, că e clar că au făcut-o special, de-ai dreaq ce e pielea de iconoclaşti pe ei. Să mai ţinem şi dietă, după atâta tumult de zbucium şi 3D-uri deşănţate, că nu mai ştim ce-i omeneşte şi ce nu-i! Deci, n-o să vezi o înfloritură de poveste, vreo privire mai piezişă sau vreun pumn ferm în masă tot filmul (ce-i drept, Matt ia unul în nas, dar o lasă moartă la modul pacifist, să facă Bourne apoplexie de ciudă în el). Senin all around, cu ceva norişori inofensivi.

La începutul filmului, Matt, care e Steve Butler, trepăduşul unei globalocompanii de gaze, lasă costumachele (care oricum stă pe el ca pe iehoviştii care împart pliante pe la noi) şi trece la cămaşă cadrilată şi blugi, să se implementeze mai bine printre nişte amărăşteni pe care tre să-i convingă (a se citi: „păcălească”) să-şi vândă terenurile întru exploatarea de gaze. Cu argumentul că, în caz contrar, în câţiva ani, o să emigreze cu toţii în Coreea de Nord de foame. Ăştia, unii zice că da (loazele cu datorii), alţii se dă mândri. Printre cei din urmă se amestecă şi un ecologist dezgheţat venit de nicăieri cu dovezi „cutremurătoare” că îi paşte o miniapocalipsă dacă semnează contractele.

Urmează un meci amical între Butler (susţinut de colega sa mai experimentată şi mai spălăţică pe creier Sue) şi ecolatrul în spatele căruia se cam îngroaşă rândurile. Îşi spun de câteva ori ba p-a mă-tii galant, se încurcă (amândoi şi pe rând) cu învăţătoarea satului (o puicuţă haioasă) şi cam atât. Că apar două răsuciri de plot, un 90° şi încă un 90, în două secvenţe consecutive, după care mai e un aşa-zis deznodământ, obligatoriu, şi koneţ filma.

Dacă încerci să decantezi ideea (toţi suntem nişte măscărici manipulaţi de alţi măscărici manipulaţi de alţi măscărici etc.), rămâi doar cu ideea, mult prea mare pentru o susţinere atât de mică. Dacă înoţi printre personaje, cu problemele şi dilemele lor (ceea ce pare cel mai recomandabil, în opinia mea), ai parte de mici desfătări, combinate cu ceva peisaje minimaliste, derulate pe muzica celor de la Milk Carton Kids, care aduc cu Simon & Garfunkel. Sue (Frances McDormand) e unul dintre personajele de care te apropii cu simpatie: roboţel în timpul zilei, devine umană spre seară, când chatuieşte cu fiul ei adolescent sau se lasă curtată de un provincial manierat. Dialoguri splendide, de ce să nu recunoaştem, şi surprinzător de mult umor pentru un film regizat de Van Sant.

Genul de film la care criticii vorbesc cu juma de gură, că nu prea-s chestii de obiectivitate de care să te legi, e mai mult faza de gust. Pe unii poate să-i plictisească, altora (sătui de şocuri emoţionale), să le placă şi să le aducă aminte de filmele clasice, anii 40-60. Pe mine, care sunt atent la dinamica poveştii mai mult, m-a nedumerit. (Şi mai sper că Van Sant să revină la filmele lui cu adolescenţi, unde era aşa de special.)

Notă: 7.5