R.I.P.D (3D) – Despre morţi, numai de bine?!

Oare?… Ne mai gândim…

În timp ce Nick (R. Reynolds) şi Roy (J. Bridges), doi poliţişti din lumea de dincolo, eşuează în a lega un parteneriat de să-i invidiezi de moarte, mortăciunile („deados”) sunt atât de neconvingătoare în ambalajul lor CGI, că parcă vin nu din lumea de dincolo, ci din alt film.

Dar nu aici e buba. Ci la poveste, unde chiar şi la un sinopsis scurt, îţi dai seama că sunt probleme. Ia să vedem…

Nick e poliţist aproape corupt, fiindcă tovarăşul lui, Hayes (K. Bacon) l-a momit cu nişte aur… nu ştim provenienţa, dar e ceva vechi, gen mayaş, atlantid, a sort of. (Ce căuta aurul respectiv la nişte drug dealeri, mai bine nu întrebaţi…) Nick vrea să raporteze, Hayes zbang o rafală între ochi. (Aici a fost primul „oh,nu!”, fiindcă faza a fost atât de previzibilă că m-a păcălit chiar.) Nick ajunge „dincolo”, la Rest In Peace Dept., în biroul drei Proctor. (Una din puţinele scene cu adevărat valoroase.) De aici, Nick e trimis înapoi împreună cu Roy, sub forma unor avataruri (un chinez bătrân şi o superblondă), să prindă morţi care se sustrag Judecăţii de Apoi. Dar… Dar… Dar… Începe un bâlci al coincidenţelor, fiindcă reapare aurul şi aflăm că josnicul Hayes face afaceri cu mortăciunile (oh, nu)… Restul e delir, o supă browniană din care mai străfulgeră când şi când romance-ul dintre Nick şi soţia lui trăitoare, dar, aşa cum era şi de aşteptat, târcolită de Hayes. Oh, nu.

Paradoxal, un scenariu valoros tocmai prin eşecurile sale: ar trebui studiat în academii de film la capitolul „aşa nu”. Ai şansa să-l pui, întru comparaţie, alături de filme cu care seamănă prea mult: Men in Black, Ghost Busters şi Dead Like Me (mă refer la serialul din 2003, absolut delicios). Da, ştiu că e după un comic book, dar asta nu-i o scuză. Coincidenţe sau nu, asemănările sunt supărătoare, mai ales când e vorba de situaţii la nivel micro: şi în Dead Like Me personajele reapar sub formă de avataruri, ca să nu fie recunoscute de rude etc.

În timp Ryan zburdă ca un căţeluş nevrozat, lui Jeff Brigdes i-au plasat nişte replici de doi lei şi i-au spus să se comporte ca în True Grit. Rezultatul: jalnic. Bacon nu răsare nici el – un rol care seamănă cu alte nşpe ale lui. Proctor (Marie-Louise Parker) e singurul personaj mai acătării din tot filmul, reuşind să fenteze ceva clişee.

Hm… Dezamăgire… Să sperăm că atunci când va fi chemat la Judecata de Apoi a cinema-ului, regizorul Schwentke va putea să-şi salveze sufletul cu Tattoo (2002) şi Flightplan (2005), un thriller pe care-l recomand fără reţineri, deşi a fost notat slab. După von Donnersmarck (Vieţile altora), Schwentke e alt regizor neamţ căruia contactul cu Hollywood pare să-i dăuneze.

R.I.P.D e un film nefericit, înviorat pe alocuri de gimmicks de senzaţie sau picante. Printre acestea… Când moare, Nick e înconjurat de acţiunea de mai devreme (explozii, maşini în aer etc.), dar totul e încremenit (s-a mai făcut, dar încă e de efect). Apoi, faptul că ăştia coboară din „cer” printr-o toaletă, al cărei corespondent se află într-un magazin de videoplayere (chestia cu caseta video zburând pare să aibă un grăunte de simbol în ea). Iar când interoghează deados, tipii se folosesc de nişte cartonaşe cu întrebări cretinoid-delirante, dar, conform rezultatelor, eficiente. Din păcate, astfel de sclipiri nu salvează show-ul.

Notă: 6