player_one.jpg Spielberg e Spielberg până la capăt. Dacă vă așteptați să dați în ultimul lui film peste vreo concluzie radicală, nu-l cunoașteți. Deci: având în vedere că virtualul ne paște pe toți și că Heraclit avea dreptate, că până și – sau mai ales – Zeul se joacă, asta e de bine sau e de rău? E... mai complicat. Dar e (și) de înțeles. 

Mai îngrijorător e că noi, ăștia, mai bătrâni, s-ar putea să nu ținem pasu’. Dacă, întocmai ca în film, o parte din conflictu’ vieții o să aibă loc în zone mai abstracte ale VR-ului (adicătelea nu doar la nivel de dai cu blasteru’ și cucerești playerițe-n mulăciuni), am pus-o. Fiindcă VR-u’ o să aibă economia și politica lui, cu termeni scârboși, „neprietenoși”, cum se zice acum. 

Dacă ar fi să-l credem pe Spielberg, vestea bună ar fi că în viitorul apropiat mașinile încă nu preiau controlul. În spatele lor, tot oamenii, buni (plătitorii de taxe) și răi (statul și, mai nou, corporatiștii), fac și dreg. 

Dar, înainte să continuăm cu speculațiile, să vedem care-i meciul aici. 

Suntem în 2045, și nu ne e bine, că suntem săraci, iar alții bogați. Dar cu toții trăim mai mult în VR, unde e democrație, un perpetuu carnaval, în care prostituata e donna, iar cartoforul sărăcit, don. Sau așa pare, la început.  

Avem adolescent, Wade, orfan cu nostalgie după părinți și tânjind după o figură paternă în existența lui de gamer care din asta trăiește (sooo Spielberg). Figura paternă nu întârzie să apară sub forma misterios decedatului/decedatului misterios Halliday, creatorul Oazei, lumea virtuală, care-i ca lumea reală, adică război permanent, plus fantezie: numai aici ai șansa să-ți pice în brațe Chucky și să te zorească King Kong, Godzilla (pardon, Mechagodzilla), că-n realitate ești urmărit de banale, nu mai puțin letale, drone. 

Cu limbă de moarte, Halliday a dat start la un concurs gen vânătoare-de-comori în care the winner takes it all, adicătelea: purcoi de bani (care-s la fel de reali ca cei de pe cardul VISA) și administrare pe tot domeniul – șef suprem, ce să mai. Încep să se formeze găști, armate și școli de interpretare a „textelor” marelui autor, adică ce-a vrut să arate/spună poetu-n propoziție. E un fel de hermeneutică, e și un pic de hagiografie, că toate se leagă cu viața ilustrului și raportarea la el se apropie de cult. 

Cum spuneam: Spielberg all the way. Da, scenariul pornește de la o carte, dar prea se potrivește cu viziunea tăticului lui E.T.: cum adică ditamai universul virtual (că nu par a fi mai multe) e creația unui singur om? Greu de înghițit, dar e în logica spielbergiană, care tre să ajungă la figura tatălui. 

În această competiție, Wade e, cum altfel, lupu’ singuratic, nu de alta, dar una dintre schimbările obligatorii în evoluția unui astfel de personaj e conștientizarea foloaselor în munca de echipă. Așa că nu trece mult și se combină cu alți patru, alcătuind trupa High Five: dacă Wade (care în VR e Parzival) îi va cunoaște pe ceilalți în realitate, vă las să ghiciți. Și, evident, nu trece mult până când obligatoria gagică kick ass a echipei (de care obligatoriu se îndrăgostește) îi spune: this is not a game. Din (ne)fericire, se poate trișa și lovi sub centură: un picior în – pardon – c...aie se resimte în viața reală! Hahaha. (Asta, în topul meu, e a doua chestie amuzantă. Prima: când, în VR, cineva e deteriorat „fizic”, din părțile vătămate sar veseli cocoșei de aur. Adică, diferența dintre a face bani și a te face bani e diferența dintre viață și moarte. Iar „monedele” ajung, evident, zburând vioaie, în „buzunarele” învingătorilor.) 

Nu e greu de ghicit dacă eroul nostru se alege și cu premiul și cu fata. Nici diferitele etape ale relației lor: e tipa vreo miștoacă și în realitate (deși fundulețul ăla ar avea echivalent doar cu ceva implant de silicon), e ea, sub aparența de dura cartierului, o fată de treabă? Sau e ea o ea, sau cum îl înspăimântă pe Wade prietenul lui (tot virtual) Aech, un puriu grăsuț de 130 kg care locuiește cu mă-sa și și-a făcut playstation la subsol? E ea vreo manipulatoare: „îți hackuiește inima ca să ajungă la creier”, cum se exprimă același Aech? După cum observați, punchline-urile sunt cumințele. Dar, încă o dată: Spielberg. 

După cum zice Huizinga, autorul cărții Homo ludens, orice joc înseamnă ceva. Așa și aici. Dintre palierele de semnificare, clar că cel mai atrăgător este „ghici din ce film/ serial/melodie/joc e asta”. Sunt atâtea referințe la cultura pop (și nu numai pop), că te apucă amețeala: Shining, seria Alien, Superman, Michael, Duran Duran etc. E după același principiu al valorii cunoștințelor de cultură generală în realitatea realitate și, din ce în ce mai mult, în realitatea virtuală. E mai bine să știi lucruri, decât să nu știi. Că la un moment dat, vrei-nu vrei, tot trezești într-un „jocuri și concursuri”. Și fiindcă totul e clădit, etaj peste etaj, dar fără ierarhie (precum locuințele din cartierul sărac unde stă Wade), pe cultură. (Deși mă ispitește o paranteză apropo de relația natură-cultură, din lipsă de spațiu o închid degrabă.) 

Pe lângă lecțiile de cultură (generală) pop și lecțiile de viață, Spielberg, care ține neapărat să aibă un cuvânt de spus și în privința VR a viitorului (deși lucrurile vor sta compleeet diferit), inserând o conștientizată și asumată naivitate à la anii ’80, se încumetă și la niște acțiune, în virtual și în paralel virtual/real. Cum observa colegul Eftimie după film, secvențele de luptă sunt ușor inepte. Dar, iar: Spielberg. N-ai cum să-i ceri să regizeze o cafteală precum David Ayer, sau, într-o paralelă mai potrivită, precum Peter Jackson. Gândiți-vă că în coloana sonoră avem SFX-uri ca din Indiana Jones, în momente similare. Deci, despre ce vorbim.  

Nu mai zic nimic de clișee (locotenenta villain-ului Sorrento, o bretonetă pe care am mai văzut-o în câteva zeci de filme etc.). Până la urmă, cu bune, cu rele, e un adventure căznit, dar reușit. Am așteptat confundarea real–virtual – și s-a întâmplat, onorabil. Am așteptat haz – a fost. Am așteptat faze emoționante: au fost. (Dansurile în imponderabilitate pe ritmuri Bee Gees sau pe Al Bowlly, fază care e omagiu și față de Shining – foarte faine.) Am căutat, sub tonele de lecții spuse ca la ora de educație civică, clasa a III-a, niscai subtilități – am găsit. Vă las să le descoperiți și voi. 

De văzut cu întreaga familie – de gameri, de preferat. 

P.S. Domnu’ Spielberg, așteptăm ceva de talia unei Liste a lui Schindler. Cu stimă. 


Notă: 7.5

nota_75.jpg

Scris de Stefan | Friday, 30.03.2018 11:18 Cronica de film

National Cinematografic