resident-evil-the-final-chapter-poster.jpg N-adormim de-a dreptu’ – ar fi nedrept să afirmăm asta, dar nici nu ne înviorăm, cu atât mai puțin nu ne zguduim apoteotic. Fără surle și trâmbițe, dar cu o concluzie onestă, REFC își mulțumește fanu’, nerăbdător (că deh, trecură cinci ani) să vadă cum mai înfruntă Milla capcane și câți morți-vii mai are grijă să rămână morți-morți. Sute de tone – nu-i niciun spoiler.

Fără să cadă în capcana de a-și da talente cu vreo macro-răsucire de situație, care să dea bătăi de cap publicului, REFC reia, cumincior, firul poveștii de unde l-a lăsat RE-ul din 2012. Milla My-Name-Is-Alice își suflecă din nou mânecile (la figurat, că tot în maiou umblă) asupra diabolico-omniprezentei și -omniscientei Umbrelle, care, ca și până acum, îi urmărește, cu răbdare benedictină, eroismele până în pragul casei proprii, unde – niciun spoiler – și dă-i și luptă. Încercările prin care trece blondina cu ochii verzi și marțialele (odată cu virusul T) în sânge sunt deja standardizate, variațiunile fiind un trișat ieftin și riscant. 

Ca și până acum, drumul semiumanei/ semizombi-ei în pantaloni mulați e presărat cu dușmani și prieteni vechi și noi (că lumea-i mică), făcuți din același carton, cu aceleași replici cvasiinutile, la granița cu comicul involuntar, personaje-pretext aduse în cadru pentru trădări din același, binecunoscut, aliaj. Consecvență se numește – și am putea chiar să apreciem asta, depinde din ce unghi privim. 

Fetița-hologramă Alicia se întoarce să ne mai deruteze nițel, că nu știi ce planuri îi mai născocesc circuitele, iar villain-ul dr. Isaacs e rebootat (că doar nu credeați că-i mort-mort) și se crede un fel de... personaj biblic (nu spunem care, pentru că spoiler). Deși personajul respectiv are tangențe cu creștinismul numai în vreun tur de forță exegetic, apar la un moment dat niște cruciulițe bălăngănindu-se fix ca la parbrize (creatorii RE ar fi încântați să afle ce ecou stârnește ideea lor în țara lui Dracula). La un moment dat, te apucă îngrijorarea că nu prea există legături afective (vezi fetița zombicidei Alice din Retribution), dar o să vedeți că se rezolvă și asta. Actually, ca bonus, avem o scenă dinamică în care putem vorbi chiar de solidaritate umană: mare lucru. 

So, printre obligatoriile capcane (din care se iese cu istețime & acrobație & un catralion de gloanțe), printre rătăciri (cam lungi) prin tunele și facilities părăsite, avem timp să dezvoltăm și un plot ca o demonstrație logică la întreaga franciză: scenariștii se descurcă onorabil, deși, după cum era de așteptat, nu dau pe dinafară de originalitate. Soluția conflictului e ușor forțată, dar etapizată destul de corect. Iertăm cele câteva miniacțiuni și momente fără vreun sens anume, ca și finalul, care putea fi de vreo cinci ori mai subtil, dar nu și mai puțin naiv în concluzii. 

Interesante (luați-o sau nu peiorativ) inserții de elemente horror pe care le găsești prin de-alde Saw & co., gen laboratoare cu cârlige de care sunt atârnate ființe pe care s-a experimentat intens. Sau, din aceeași categorie: capetele clonelor lui Alice, colecționate de infamul Isaacs. Weird, weird, weird. Mișto, un asediu (deși cam scurt), unde curge (literalmente) foc pe o clădire circulară, așa cum curge siropul de ciocolată pe tort. De efect, niște alergătură prin pustiu cu vehicule adaptate postapocaliptic, care clar îți amintesc de Mad Max. Poate punct în minus, depinde de unghi: nici un strop de sexy, nici tu o pielicică de Milla, nici tu o slutty japoneză (ca în 2012). 

Dar, per total, cam la ce te așteptai, aia e. Ce să zic... Rămas bun! 


Notă: 6.5

nota_6.5.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 02.02.2017 13:35 Cronica de film

National Cinematografic