Robin Hood se bate ca pe vremea împuşcatului

Despre ultimul Robin Hood, cel cu Russel Crowe, s-ar putea spune foarte bine că e un film cu împuşcături. Arcul cu săgeţi e folosit pe post de pistol sau de mitralieră. Mai lipsea un negru care să ţină arcul invers, şmechereşte, ca personajele din filmele lui Spike Lee, sau un latino pletos care să tragă cu două arcuri odată, ca Banderas în Desperado.

Scena finală, în care francezii debarcă pe plajele Angliei aduce cu Salvaţi soldatul Ryan. Săgeţile englezilor îi nimeresc pe sub apă pe francezi exact ca gloanţele nemţilor pe aliaţii care debarcă în Normandia. Până şi bărcile de secol 12 ale francezilor seamănă cu alea care îi aduceau pe americani la ţărm.

Filmul este, în principiu, despre cum a ajuns Robin Hood un haiduc care lua de la bogaţi ca să dea la săraci. La început era un soldat oarecare din armata de cruciaţi a lui Richard Inimă de Leu (apropo, mă mir că niciun manelist nu s-a gândit încă să-şi ia numele ăsta). După ce regele moare în Franţa, în timp ce asedia o cetate ca să-şi completeze veniturile (ce să facă şi el, decât să dea în cap la lume pe stradă), Robin se liberează din armată cu de la sine putere şi pleacă spre Anglia, pentru că pe vremea aia arcaşii aveau o vorbă: nicăieri nu-i mai bine ca acasă.

Întors la Londra, Robin Longstride începe să se dea drept Robert Loxley, un aristocrat care îşi lăsase oasele prin Franţa. Raţionamentul lui era simplu: Ar putea să treacă şi el drept nobil, că doar Loxley ăla n-avea trei ouă. Practic, Robin face aici fix ca fotbaliştii români care spun că jucătorii de la Barcelona sau Arsenal au tot două picioare.

Filmul colcăie de asemenea idei democratice despre cât de egali suntem cu toţii (un egal din care nimeni nu are de câştigat, ar completa Emil Grădinescu). Prin urmare, o să mă opresc aici, pentru că mie îmi plac doar cronicile cu bătaie.