Sabotage – Arnie, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi

Sabotage – Arnie, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi

Deci, nu pot să cred că cel care a făcut filmul din discuție e același cu cel care a scris și regizat Training Day și End of Watch (în afară că seamănă pe la scenele de luptă, care și alea au mici probleme de montaj). Și ce-i veni să-l înghesuie pe Schwarzenegger în chestia asta, care se vrea gravă, serioasă și viscerală până la a-ți întoarce mațele pe dos? Of…

În mare, scenariul arată ca experimentul suprarealist numit cadavre exquis sau ca o ciornă scrisă la beție (tot de mai mulți autori). E un paradox: când nu-i pur și simplu confuz, e plat sau are burți (taie 3-4 secvențe și n-o să le simtă nimeni lipsa).

Arnold este John Wharton, supranumit „Breacher”, șeful unei găști de derbedei de la antidrog, printre care se numără și o tough chick, Lizzy și Eddie „Neck”, jucat de Josh Holloway, ăsta din urmă fiind irosit aiurea, în avantajul unora chiar mai puțin talentați. Și avem misiune contra unui cartel, descinderi cu fântâni arteziene de sânge și tot tacâmul. În urma lor, se pune mânuța pe niște bănuți (10 cu 6 zerouri după), bănuții sunt așteptați cu nerăbdare de boșii de la DEA, dar, necaz: dispar neanunțați. Dă-i cu anchetă, dă-i cu suspendare, după care începe alt film, în care gașca e repusă în funcțiune, dar nu se știe în ce scop, și de aici încolo alt film, când încep să dispară ortacii în neființă. Dă-i cu niște paranoia de comedie, bagă o polițistă destul de purie ca s-o suspectezi că are bucurii la fostul Mister Olympia și partenerul acesteia (Harold Perrineau), un dubios care vrea să știe dacă Arnold e dotat pe cât îl arată lățimea spatelui. Astfel de glume îndoielnice îți sunt servite de câte ori dialogul suferă de substanță – adică mai tot timpul. (Iar replicile sunt spuse ca la școală: fiecare își așteaptă rândul, politicos.) Doar că nu asta te face să nu iei în serios toată treaba (deși ar trebui, având în vedere situații gen nevasta lui John a fost schingiuită și filmată ca să aibă și el o amintire).

Marea problemă e că n-ai suspans, fiindcă acolo unde ar trebui să fie, totul e previzibil, iar acolo unde nu e previzibil, „răsturnarea de situație” e ori grăbită, ori fără gradație, în orice caz, penibilă. (Oh, flashback-urile sunt aur – o să fac multă vreme mișto de ele în sinea mea…)

Gore-ul (că e destul) nu te face să te oripilezi, ci cel mult te îngrețoșează. M-a și bușit râsu’ când am văzut cum descoperiră ei cadavrul unuia într-un frigider – evident, din cauza punerii în scenă puerile.

Nota „mare” e în speranța că David Ayer o să-și revină și că niciodată, dar niciodată, n-o să-l mai ia pe Arnold într-un film de-al lui. Ne place de amândoi, dar nu împreună.

nota_55Notă: 5.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult